Am iubit singurătatea
Vreme multă și o știu,
Solitară mângâiere
Sufletului în pustiu
Am trăit doar jumătate,
Singură printre iubiri,
Iar cealaltă jumătate
Plină de singurătate
Astăzi mie mi-o închin
Văd paharul jumătate acum gol
Am vărsat jumatea plină
În deșertul viselor
Port cămașa subțirică,
Plâng un nasture căzut…
Îmbrăca-voi în aceasta
Doar un singur cerşetor
Trecător și el ca mine,
Jumătate aproape gol.

Rămâi cu bine şi nu plânge,
Că astăzi merg în al meu rost
Îmi iau destinu’-n pas nesigur
Și plec, să pot să mă întorc.

Rămas-bun, de inima îmi plânge
Și simt cum mor în fiece minut
Acum mă duc, dar poate mâine
Voi fi aici și am să râd.

Nu plânge drumul meu,
Căci mă întorc, mă-ntorc mereu,
Dar eu nu pot să vin,
Dacă rămân în loc să plec.

Rămân cu inima la tine,
Nici n-am plecat, c-am vrut să vin
Să-ți pun în palmă al meu sărut
Rămâi cu bine…
Sau pleci tu,
Rămân eu în al tău loc?

Un micuț dezleagă lumea
Din al mamei sale glas
O descoperă frumoasă
Uneori plină de haz
Prima dată află râsul
De la dascălul matern
Îi răspunde când cu plânsul,
Când cu râsul,
Ori strigând din degețel
Se înalță de o șchioapă
Și-alergând prin lumea deasă,
Își croiește drum prin viață
Iute, poate, câteodată,
Alteori împiedicat.
Când tânăr-l arată oglinda
Mândră este mama lui
Are în a lui privire
A sa zestre moștenire
În bagaje adunate,
Multe daruri minunate.

Chip trecut în dosul buzei
Atârnând până-n bărbie,
Ochii stinși se scurg în ceață
Inima, o amintire
A iubirilor trecute,
Azi sub frunze putrezite.
Își trăiește iarna vieții
Singur, trist, cu gând hoinar
La cireșii abia în floare,
Martori dragi iubirilor.
Greu duce singuratatea
Prin nămeții anilor,
Greu e dorul
De ninsoarea florilor
În mirosul primăverii
Ce nu vine, dar e vie,
Verde-crud în amintire,
Om bătrân cu tânăr dor.

Și-i spune viața morții triste
Fii blândă, moarte, cât eu sunt
Inima ce-mi umple pieptul
De bucurii pe acest pământ
Tu stai, așteaptă-ți rândul, moarte
Cât eu cutreier-n lat și-n lung
Iar când va fi să sune ceasul,
Tu stai să te odihnești măcar
Nu te grăbi să prinzi minutul,
Mai lasă-mi timp să am habar,
Că am trecut ușor prin anii
Când bucuria n-o vedeam
Și vreau să-ți zic, tu, moarte știrbă
Că-n ochii-ți negri am să privesc
Când la aceeași masă veche
Vom spune aceeași grea poveste,
Doar că venind din dublu sens!

M-am întors pentru o clipă
Multă vreme înapoi,
Ridicând cu pașii goi
Praful gros din uliță
Într-o zi cu soare-n față,
Alergând din drum spre casă,
Să beau apă din fântână,
Văd cocoșul în grădină
Dar și el mă sesizează,
Dă din aripi, se-ncordează
Și ai lui pinteni apăsat
Mi-i înfige-n omoplat,
Ciocul lui de-naripat
Mă lovește chiar în cap
Scap cu greu de furios,
Mă ridic uşor de jos,
O găsesc pe bunicuța
Și îi spun că-mi place supa,
Și la cină eu prefer
Zeama bună de cocoş.
Duios râde atunci bunica
Și îmi zice “N-are rost
Azi e vineri, draga mamei,
Și mâncăm supă de post.”