Tot mai străin amorul
Mult mai aproape dorul,
Prieten devotat.
Mult mai străin amorul,
Tot mai aproape dorul,
Prieten drag.
Târziu în noaptea adâncă
Amorul, pus pe fugă,
Stă dorul să pătrundă
Al dimineții pas.
Nu pot să uit amorul,
Aproape-mi este dorul,
Târziu în noaptea adâncă
Doar el îmi umple golul
Ce l-a lăsat amorul
În cel din urmă ceas.

Vestitor al dimineții,
Un cocoș limbut așteaptă
Geana sfântă de lumină
Cântul aprig să-și înceapă!

Guguştiucii toarnă molcom
Printre ramuri încărcate
Balade de mult știute
Ca de ei, de nimeni alții.

Harnicele rândunele
Pe sub streșini se strecoară
Și cu voci neasemuite
Pe-ai lor pui îi tot dezmiardă.

Niște ciori neînfricate
De sperietoarea slută
Au trecut în zbor spre curte,
Pregătite ca de nuntă.

Croncăne și țin isonul
Celorlalte înaripate,
Cu deosebire mare,
Mult mai binecuvântate.

De pe un stâlp se arunc-o umbră
Peste o parte din ogradă,
Prefăcută iute-n barză,
Ce din plisc scapă o broască.

O ciocănitoare surdă
Bate-n lemn
Cu ciocul tare,
Broasca verde cum e iarba
Saltă vesel în picioare.

Florile-și usucă roua
Într-a dimineții rază,
Roi de albine încântate
Prin petale parfumate
Magic dans ușor valsează.

De sub vatră iese leneș
Un motan cam îmbufnat,
Cu mustățile întinse
Scoate câte un mieunat.

Prunc bălai la sânul mamei
Gângurește-n așternut,
În fiorul dimineții
Mama-i cântă liniștit.

Fluturi albi în noaptea neagră
La fereastră dau din aripi
Căutând lumina sacră,
Amăgiți de câte o lampă.

Fluturi negri-n noaptea dalbă
La scânteia din fereastră
Căutând lumina sacră
Bat din aripi dantelate.

Desprinşi din pânze abstracte
Stăruiesc pe lângă geamuri,
În lumina caldă a lămpii
Fericirea să-i încapă.

Dară nu-i scânteia pură
Filamentul fad din casă,
Ce mai abitir îl cată
Decât dulce-a lunii rază.

Fluturi negri, fluturi galbeni,
Fluturi din picturi abstracte,
Care poartă grele mantii,
Poleite în mister,
Cad în amăgirea lămpii
Cu piciorul de oțel.

Zorii bat pe la ferestre,
Păsările ciripesc,
Suflă vântul printre ramuri,
Pe sub gene vise cresc.

Îți răsare ziua-n față,
Dezgolind al său mister
Tu păşeşte în dimineață
Spre zenitul efemer.

Viața-i cântec şi e soare,
Iar de nori apar pe cer
Dans în ploaie colorează,
Când aceştia picuri cern.

Odă-nalță acestei zile,
În concretul arzător,
Să n-o pierzi în amintire
De-o zoreşti în al tău zbor.

Când al serii văl se-aşază
Pe umerii tăi uşor,
Lasă-ți pantofii la uşă,
Mâine să îi porți din nou.

Mărul în pârg, iubirea noastră!
Aş vrea să muşc din fructul copt,
Să rup cu dinții o bucată,
Să mă îmbăt cu-al său sirop.

Mi-e greu să n-o mai ştiu întreagă,
Aşa că-mi țin pofta în loc,
Iubirea noastră-i neîntinată
Şi dulce cum e mărul copt.

Mereu aici, când eu te strig
Reverşi prinosul fericit
La rădăcina pomului
Ce poartă mărul aurit.

De toamne, ierni se vor ivi,
De tu n-ai mai putea să vii,
În amintiri voi prinde strâns
Mărul în pârg, dar neatins.

În vremea lui „A fost odată”
“N-a fost să fie” nu-ncăpea,
Iar cel dintâi, ca prin magie,
Povești duioase însuflețea.

Or, n-a știut „N-a fost să fie”
Să toarne picuri de magie
Pe foi nescrise de hârtie
Întoarse doar de vântul trist.

S-au aşezat anii grămadă
Și vremea de-acum era
Să vadă, poate, fiecare
În file galben colorate
Poveștile de altădată.

“N-a fost să fie” chiar n-afla
Ceva ce-ar fi putut să fie
Vreo pagină din viața sa
Şi merse trist altundeva.

„N-a fost să fie” pribegind
Singur, mâhnit, în vremea rea,
Adeseori îşi repeta:
“A fost odată după nori
Ascuns-o stea”.

Pe un câmp cu flori albastre
Șade un prinț întins pe iarbă.
Lacrimile-s înnodate, multe, strâns în a sa barbă,
Ochii limpezi și-i înalță sus în cer,
Strigându-și ruga
Să se-ntoarcă timpu-n ziua
Când din mâinile-i scăpase
Dragă floare.
O pierduse din privirea
Ce-i alunecase-n zare
La o fată oarecare,
Care-l smulse pentru o clipă
Din frumoasa îmbrățișare,
Coborându-l în rândul multor
Bieți băieți de le fug ochii
Când la una, când la alta,
Că sunt zâne, că sunt scorpii.
Se dezmeticise iute
Și se-ntoarse înspre floare,
Dară floarea dispăruse,
După soare ascunzându-și
Inima adânc rănită
De frumoasele iluzii.
Chipeş prinț și-a fost odată
O iubire încurcată.
Îi e dor de floarea lui,
Astăzi, Floarea-soarelui!