Poezia

“Nu-ți fie milă”, el mi-a spus.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

Stătea străinul obosit,
În colțul străzii părăsit.
O vorbă îmi cerșise doar,
I-am dat din suflet tot ce aveam,
Și viața lui mi-a povestit.
Amarul însă-și îneca
În sticla grea din mâna sa,
Dar mă rugă duios, plângând,
O clipă doar să-l mai ascult.
M-am așezat mai binișor
Pe caldarâm, lângă acest domn
Învins de patimi și pălind
La dulci și triste amintiri.

“Te rog, domniță, ai răgaz
Să-ți dau răspuns la al tău surâs
Vreo două versuri ce le-am scris
Demult, dar astăzi le recit
Dintr-al meu gând?”

În locul său, pe trotuar,
În rime calde se înălța
Tânărul om ce a fost odată,
Îndrăgostit de o simplă fată.
Cum eu stăteam în fața lui,
O însufleții fără să știu.

“Nu-ți fie milă”, iar mi-a zis.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

“Îți dau, fetiță, ție azi
Poezia de… altădat’”

Am plâns
Și am plecat.

Mergeam plângând…

Neobosită așteptare

Eram pe același peron pe care,
în neobosită așteptare,
petreceam ceasurile târzii
sperând să te recunosc
printre călătorii obosiți ce-mi tot ieșeau în cale.

Întâlnirile cu ei iscau un perpetuu disconfort pentru toți,
fie ei călători
sau eu,
o biată cerșetoare hămesită,
dar mai ales trudită de atâta căutare.

Când socoteam irosit timpul scurs pe dalele bătrânei gări,
șuierul trenului ce purta fericirea sufletului înfofolit în zdrențe îmi făcu inima să tresară.
Știam că, deși gârbovit, ajunseseși.

Și inima-mi luminoasă
făcu zdrențele să pară
Frumoasă haină!
Și însăși primăvara pălise.

Deși ai poposit târziu
Pe un peron rămas pustiu,
Întins-am către tine mâinile tremurânde.

Viața în timpul pandemiei

În aceste zile de tristă pandemie, când măștile au devenit accesorii obligatorii în menținerea relațiilor de absolută necesitate, interacțiunea cu oamenii dragi se realizează prin intermediul telefonului atât de blamat până mai ieri.
Așa că zilnic suni părinții, prietenii și niscaiva cunoștințe, sensul vieții în durata acestor relații fiind substituit de un sincer apel telefonic.
Vine rândul unei bune prietene de a se bucura de „telefonul” meu.
Ne interesăm reciproc de sănătate, acesta fiind laitmotivul momentului. Epuizăm repede trecerea în revistă a stării de sănătate din mediul comun și surpriză, nimic de dezbătut. În viața niciuneia dintre noi nu a intervenit nimic nou în afară de mirosul de clor, care a anihilat parfumul aerului primăvăratic pe care nimeni nu-l mai adulmecă dincolo de mască.
Încercând să evit blazarea din lipsa întâmplărilor ce altădată ne completau viețile, îi relatez prietenei mele ceea ce-mi sărise în ochi traversând strada: « Am văzut un fluture pe zebră! »
Nu știu să fi spus astfel trecerii de pietoni până acum. De obicei îi spuneam simplu « trecere de pietoni ».
Circulația restrictivă din zilele acestea, pulsul nostru scăzut, al posibililor purtători de viruși planetari, au făcut ca un desăvârșit fluture să-și întindă aripile pe trecere (un exemplar deosebit din specia fluturilor de noapte).
În tumultul emoțiilor acestor timpuri, buna mea prietenă mi-a răspuns elegant: “Elefantul din apartament este bine, nu-i așa?”

Rătăciri

În drum spre tine m-am rătăcit.

Mare mi-a fost mirarea!
Cât timp trecuse
De cand orbecăiam
Pe întortocheatele cărări
Care duceau spre nicăieri?

Pornisem spre tine.

Cum de m-am pierdut?
Ce m-a ademenit
Pe drumuri străine
De-al meu destin?

De ce întârziasem tocmai
La întâlnirea mea cu fericirea?
Cine întinsese capcanele
În care eu am căzut îndelung?

Forțe exterioare mie
Au făcut ca toate acestea să se întâmple?
Ori propria neputință,
temerea
și-apoi orgoliul…
Mă statorniciseră în aceste piedici?

Am zădărnicit iubirea,
Fără a-mi recunoaște vina.
Vina am aruncat-o pe drumuri,
pe tine,
pe destin.

Dar eu?
Eu unde m-am aflat?

Renaștere

Îngenunchează o lume
Demult posomorâtă,
Zdrelită și murdară,
Scăldată doar de ură.

Plutea toată-n derivă
Aceasta lume tristă,
Înotând printre gunoaie,
Voindu-se vioaie.

Haotic trăind veacul,
Uitându-și însă sensul,
Acum moare o lume
Poate demult pierdută.

Renaște din cenușă
Întreaga noastră lume,
În zorii noii zile
Născuți de același soare.

Fugit-au șobolanii,
Tresar păsări în aer,
Catargele se avântă
Spre orizonturi ample.

Apune vechea lume,
Se-nalță lumea nouă,
Bogată în credință,
În strai de sărbătoare.

De ce, Iisuse?

De ce, Iisuse,
Când urmele Îți caut
M-ademenesc ateii?
Mă-ndeamnă să mă lepăd
De viu gândul de aur,
Mă cheamă în bezna minții
Și mă coboară adânc
În umbre întunecate.
De ce, Iisuse,
Când eu credeam mai tare
C-am nimerit portița,
Venit-au peste mine
Îndoielile și teama,
Păgâne simțăminte
Care-au ascuns lumina?
Îmi spui, Iisuse, oare
Că nu este întuneric
Fără de lumină?
Să mă ridic din umbră
Și să privesc spre soare?
Nu mă lăsa, Iisuse,
În bezna minții mele,
Atinge-mă pe suflet,
Să văd în întuneric
Și să-Ți cunosc dușmanii,
Să-i plâng și să le laud
Frumos numele Tău,
Să-i chem la Tine-n cale,
Să stai cu ei la cină,
Să bei vinul cu ei,
Să-i pui întru lumină,
Să-i scoți din gheara morții,
Să îneci plânsul în râs,
Îmbată-i cu iubire
Pe acești copii pierduți de Tatăl
Ce încă-i mai așteaptă
La El, acolo sus!

Ascultă doar tăcerea

– Șșșt, iubito, ascultă,
Te rog, ascultă-mi doar tăcerea.
Aşa vei înțelege
Multele simțiri!

– Spune-mi, iubite,
Spune-mi, mă iubești?
Tare aș vrea să aflu!

– Iubito, nu-mi stă în fire
Să pun în vorbe
Întreaga mea simțire.
Nu încape într-o carte,
Poate nici în zece.

– Nu din cărți, iubite,
Vreau să îmi vorbești,
Răspunde-mi, mă iubești?

– Să te iubesc?
Mă-ntrebi când mă cutremur
De numele-ți șoptesc?
Ascultă-mă, iubito,
Ascultă ce nu știu
În vorbe să-ți descriu,
Ascultă doar tăcerea.

– Iubitul meu!
Nu înțeleg tăcerea,
Nu deslușesc răspunsuri,
Nici sensurile ascunse,
Simțirile nespuse
Străine îmi par, de-n vorbe
Nu vrei să le rosteşti.

– Șșșt, iubito, ascultă,
Lasă-te atinsă de ale mele buze,
Tăcute, dar flămânde,
Și vei ghici-n săruturi
Sensuri ce în vorbe
N-ai să le găsești!