Nașterea lui a prilejuit o imensă bucurie în tânăra familie ce-și ducea traiul în pădurile dese ce îmbrăcau munții falnici.
Era curios din fire, fapt bazat pe inteligența vie, dovedită şi de repeziciunea cu care învăța să facă lucrurile. Tinerei mame îi fu ușoară creșterea lui, așa încât îi pregătea micuțului Grimi câte o bucurie, cum ar fi să coboare la poalele muntelui, să viziteze vreo gospodărie, poate or avea oamenii niscaiva bunătăți anume pentru ei. Acolo, prin curțile oamenilor, îi plăcea lui Grimi cel mai mult. Mânca pe săturate mierea pe care mama lui o scotea din stupi, fugeau de albinele supărate pentru pagubele făcute, dar nu se lăsau descurajați și se întorceau mereu. Lui Grimi i se părea distractivă treaba cu furatul mierii, ca să nu mai vorbim că o considera de departe cea mai potrivită pentru limbuța lui, dar și pentru blana frumoasă, a cărei strălucire mama lui îi spunea că se datorează mierii delicioase.
Nu se plictisea Grimi în blana lui de urs.
Mama nu-l scăpa nicio clipă din ochi, iar tatăl său era încântat de rapiditatea cu care Grimi le deprindea învățăturile. Micul Grimi, simpatic și ușor poznaș, era favorit printre prieteni, când se adunau la joacă. Mama îl urmărea cu atenție și era mulțumită de natura prietenoasă a fiului său. Era un adevărat Bruno, blând și înțelegător, altruist, gata să sară în ajutor dacă vreun tovarăș de joacă avea nevoie. Timpul se scurgea, anotimpurile se succedau și, odată cu acestea, Grimi aduna experiență.
Într-o dimineață ca oricare alta, după ce își potoli foamea cu vreo doi peștișori, o luă la vale spre curțile dragi lui, după mierea mult dorită.
Căldura soarelui de vară îi încălzea blana maronie, dându-i o senzație plăcută. Ajunse la gardul ce împrejmuia una dintre curți, își aruncă privirile să vadă dacă umblă cineva pe acolo, se asigură că nu e nimeni și iute sări înăuntru. Rupse câteva scânduri, calculându-și greșit saltul, evaluă dintr-o privire pagubele, dar n-avea timp pentru asemenea fleacuri când între el și stupi nu mai era niciun alt obstacol. Apucă fagurele cu bucurie și-și delectă limbuța cu mierea ce i se scurgea pe botic, închizând ochii de plăcerea gustului dulce.
Albinele, deranjate de musafirul nepoftit, luară atitudine și atacară cu mic cu mare.
Deși asta li se-ntâmpla lui și mamei sale mereu, acum, că venise singur, albinele i se păreau de-a dreptul înfiorătoare, așa că, fără să-i mai pese de fagurele risipit, o rupse la sănătoasa.
Alerga cu limba scoasă pe câmpul imens ce i se deschise dinaintea ochilor. Albinele îl urmăreau, certându-l cu zumzetul lor asurzitor. Erau o armată întreagă și, de câte ori întorcea capul să le vadă în urma sa, parcă se multiplicau.
Frica cuprinse inima tânără a lui Grimi. Nu tu copaci, nu tu case, nu tu nimic dinaintea ochilor, doar el și câmpul, în spate, roiul. Gustul mierii se topise, i se făcu sete, groaza că va fi mâncat de viu de niște vietăți atât de mici puse stăpânire pe el.
Se gândea la mama lui și-i părea rău că nu erau împreună acum. Auzea vocea tatălui, care-i spunea că adevărații Bruno ies cu ușurință din orice încurcătură. Tare și-ar fi dorit să aibă dreptate și să fie un Bruno adevărat!
Nimic nu părea să-l ajute, nici lăbuțele nu-l mai ascultau, fiori reci îi treceau pe spate. Ce se va alege de el?
Își aminti cum mama îi spunea că nu există situație peste care un urs puternic să nu treacă cu bine. Dar cum o va scoate el la capăt, când situația de față pare fără ieșire? Se împiedică, căzând în gol, și se rostogoli fără a putea controla căderea, iar, când totul părea pierdut, dădu cu capul de trunchiul unui copac, iar mii de stele verzi îi străluciră în față, pe care apoi le crezu roiul de albine, care ajunse înaintea lui la copacul din josul văii ce i se deschise în cale.
Se dezmetici încet, fără să-l fi înțepat vreo albină, și avu timp să vadă scorbura copacului numai bună de adăpost împotriva inamicului pornit în ofensivă.
Împinse cu ultimele puteri piatra ce se afla la intrare, pătrunse în adăpost, trase iute piatra după el, timp în care auzi zumzetul amenințător trecând pe lângă copacul salvator.
Adormi cu botul pe labe și visă că se afla pe marginea râului, bând din apa rece ca gheața. Peștii săreau deasupra apei și-l îmbiau să intre adânc în mijlocul râului. Grimi intra și se adâncea, bău toata apa, iar râul secă… Urechile i se ciuliră și, mijind ochii, zări o creatură imensă, care îi defila prin fața nasului sfidătoare, gândul fugindu-i la roiul de albine, dar niciun mușchi nu-l asculta, s-o poată lua la sănătoasa. Ațipi. Dar un nou bâzâit îl făcu să tresară și dete cu capul de peretele jos al scorburii. Durerea îl făcu să se trezească de-a binelea și văzu giganticul zburător de data aceasta la dimensiunile sale naturale, o biată muscă, ascunsă de căldura prânzului în răcoarea scorburii. O privi cu bucurie și, urmărindu-i zborul, căzu într-un somn adânc. Se trezi după multă vreme. De afară nu se mai zărea nicio dâră de lumină.
Încet-încet își reveni în fire și împinse cu laba greoaie piatra ce-l ascundea.
Raza lunii se strecură în scorbură și Grimi o primi călduros. Zări prin gaura scorburii luna albă, fantomatică apariție în noaptea stânjenitoare.
Liniștea îl apăsa, iar singurătatea îl speria.
Îi era dor de ai lui. Trebuie că-și făceau griji pentru el. Începu să spună cu glas încet una dintre rugăciunile pe care mama lui îl învățase să le zică noaptea la culcare.
Luna stranie îi răspundea:
-„Grimiii, Grimiii!” și luna avea glasul mamei.
– „Grimi, Grimiiii!” și luna avea glasul tatălui.
Ciudate tonalități avea luna astă-seară!
“- Grimiiiii!
– Grimiiii!”
Zgomote de vreascuri rupte sub pași apăsați străpunseră scorbura.
Grimi îngheță. Sub greutatea pașilor, scorbura se cutremură. Grimi se ghemui, aproape că nu respira.
C-un sunet puternic, piatra ce-i ținu drept ușă zbură în noaptea adâncă și un urlet răsună în aer.
Curiozitatea îl făcu să scoată ușor nasul afară. În raza lunii îl văzu pe tatăl său, care, urlând de durere, își ținea laba cu care se lovise de piatră.
În imediata apropiere, luna-l chemă iar:
“- Grimiii!
… și luna avea glasul limpede al mamei!

Pentru că-mi plac tare mult relatările copiilor și nu pot să nu le împărtășesc pe cele pe care mi le aud urechile de la al meu, într-una din zilele când aveam o întreagă discuție despre importanța și calitățile extraordinare ale vinului în alimentație, cât și despre cultura românească și consumul de alcool în societate, și pentru că degustarea lichidului este strict interzisă copiilor, aceştia, totuși, având permisiunea Bisericii în ceea ce privește licoarea cu pricina, cel mic îmi descrie în termeni preciși atât gustul, cât și aroma rezultate în urma “examenului organoleptic”, pe care le-a sesizat când, în prag de sărbători, merge la biserică ca tot copilul bine-crescut și are dezlegare la băutura altfel interzisă. Așa că, după ce-mi spune că este încântat de gustul dulce-acrișor, că este benefic organismului consumat în cantități mici, că la biserică este servit cu lingurița cu care au mai fost serviți și alții, că nu este de acord cu așa ceva, adresează o rugăciune Divinității, pentru a-l feri de eventualele complicații, și-l aud deodată:
“- Bă, Iisuse, bă, te rog, schimbă și tu lingurița!”

 

 

La marginea Universului domnea monstruosul Zu-Kan. Își împrăștia mânia în stânga și-n dreapta, nelăsând să-i scape nepedepsită nici măcar o stea care îndrăznea să-l salute prietenos, invidios fiind pe frumusețea acesteia. Nu-i plăceau stelele scânteietoare, își împingea furia la cote maxime, străbătând cu viteză uimitoare milioane de ani-lumină, să strivească micuțele planete care, prin simpla lor frumusețe, îi aduceau un real afront.
Înlăturase din arealul său tot ce se putea numi frumos, din când în când se aventura în vecinătate, să se asigure că n-a mai apărut vreun corp ceresc deosebit, să-i stârnească interesul.
De ceva vreme un gând urât nu-l lăsa în pace. Auzise întâmplător că undeva, la milioane de ani-lumină depărtare, exista o planetă uluitoare, care se deosebea dintre toate prin culoarea sa albastră cum până atunci nu se mai văzuse. Se zvonea că planeta albastră are glasul melodios, ce-i face cântecul desăvârșit, frumusețea ei încântătoare atrage privirile asemeni unui magnet, iar ceea ce o face remarcabilă, natura prietenoasă.
Monstruosul Zu-Kan se încruntă nemulțumit și, făcându-și și un plan bazat pe calcule precise, plecă în acțiune. Până atunci nu purcese atât de departe, dar ura ce-i inundase întreaga făptură nu l-ar mai fi lăsat niciodată liniștit.
Nu putea admite în ruptul capului că undeva, undeva în Universul acesta, Universul lui, putea exista ceva extraordinar, ceva atât de frumos încât nu era stea să nu vrea să-i lumineze cerul. Dar nu, planeta albastră nu putea exista, și, dacă era așa, el, Zu-Kan, nu trebuia să stea cu mâinile-n sân. Trebuia distrusă. Îi scăpărară ochii de mânie și-și proiectă cu ochii minții planul diabolic. Perfect! Era perfect! Planul era ticluit la secundă. Acum totul era o chestiune de timp. Se rostogoli de trei ori peste cap. Lucrurile stăteau cum nu se putea mai bine, nu-și pierduse antrenamentul. Anii petrecuți făcând lungi antrenamente aveau să-i prindă bine.
Gândul răului pe care l-ar putea pricinui îi încălzi întreaga ființă. Mintea i-o luă razna și, de furie, mai lovi vreo două-trei stele ce-i ieșiră intâmplător în cale.
Nu, nu trebuie să facă asta, trebuie să se calmeze, trebuie să-și păstreze întreaga enegie pentru Frumoasa Albastră.
Râse crud, pocni, totuși, niște asteroizi și se cufundă într-un somn negru. Cât dormi nu știu, dar se trezi cu forțe noi. Și, iute cât ai zice “pește”, plecă.
Călători mult, văzu multe, dar nimic nu-l impresionă. Se mai distra dând nervos cu șutul unor pietre ce-i stăteau în drum.
Înghiți distanțe întregi cu voluptate, urmărindu-și visul negru, intuind locul unde se născuse Frumoasa Albastră. Rătăci drumul de vreo două ori, dar noroc cu o cometă ce-i lumină calea. Se ascunse în coada cometei și fură secretele ascunse-n praful înghețat. Le desluși și-și croi drumul în direcția indicată de norul gros.
Credea că merge pe o pistă greșită, când hotărî să se odihnească. Plutea în somnul greu, când, prin vis, auzi glasul suav. Intona un cântec care pe înnegurata planetă o făcu să zâmbească.
Se trezi speriată de zâmbetul care brusc se transformă într-un rictus vinețiu. Răutatea îi cotropi toată fața, valuri de lavă îi curgeau prin nările groase și-i invadară gura, flăcări îi țâșneau prin ochii și urechile fierbinți, dinții-i străluceau asemeni unor săbii bine meșteșugite.
Avu pornirea să atace. Dar nu putea. Încă nu. Încă nu văzuse Planeta Albastră. Ura îi întunecase mintea și flăcările nu-i lăsară privirea să pătrundă adevărata frumusețe. Si cântecul trebuia să înceteze. Nu putea suporta! Glasul Pământului! Acesta era, Glasul Pământului. Cântecul Păcii. Dacă nu acționa la timp, acesta o va dezarma.
Își adună resursele, văzu tot ce se putea vedea, auzi tot ce se putea auzi. Ce-ar fi putut urma? Putea să-i placă?
Nu! Așa ceva nu se putea. Lui Zu-Kan nu putea să-i placă nimic. Nu putea să iubească Pământul, această planetă albastră despre care se minuna întreg Universul, a cărei vibrație pur şi simplu te încânta. Dar nu pe el, nu pe Zu-Kan. Pe el nimic nu-l putea face să vibreze așa. El nu cunoștea iubirea, pe el nu-l putea contamina.
Și lovi cu fermitate. Impactul zgudui cu putere Planeta Albastă. Valuri de lacrimi îi inundară ființa. Cu ochii plini, îl privi mirată pe Zu-Kan și, șuierând, îl întrebă “De ce???”
Șuierul său îl învălui pe Zu-Kan, care-și acoperi urechile, și cu ultimele sforțări își înfipse pumnul greu în obrazul Terrei, iar apoi căzu în hău.
Terra era devastată. Focul se amestecă cu apa și ființa întreagă i se cutremură.
A plâns mult Terra, nevenindu-i să creadă că cineva putea fi atât de crud. A agonizat îndelung…
Când și-a revenit, simțea cum o durere cumplită îi învăluia măruntaiele şi, când deschise ochii, privirea îi poposi pe fața unui prunc, acesta o mângâia cu raza sa. Luna-i zâmbea și-o urmărea cu dragoste.
S-au strâns mult în brațe și nu și-au dat drumul decât ca să se poată privi una pe cealaltă, să se desfete una cu frumusețea celeilalte.
Secretul întunecat Luna-l ținea la spatele său, și mama, care nu-și mai aducea aminte, n-avea să-l ştie niciodată.

 

Foto credit: https://goo.gl/images/1LnLzo

Cimitirul la strada mare… Că așa-i stă bine unui cimitir, să fie frecventabil.
Deși depășisem de mult vârsta maturității, încă nu acceptam gândul morții și, ori de câte ori treceam prin zonă (și treceam des), îmi mutam privirea pe partea cealaltă a trotuarului. Aveam sentimentul acela de respingere a finalității și asta îmi stârneau crucile din spatele gărduțului ce delimita locul unde doar cei drepți se odihnesc (ceilalți probabil ripostează la claxoanele șoferilor grăbiți).
Amplasamentul despre care fac pomenire îmi iese mereu în cale, pentru că și căile mele pe acolo se învârt.
Să fi avut cel mic trei-patru ani când de mânuță ne îndreptam către piața din cartier. Frumoasă vârstă, multe întrebări, șirul lor continuă și-n ziua de azi. Mergem să luăm de-ale gurii, vorbim mult, că asta facem de obicei pe stradă, de alfel strada fiind și sursa deosebitelor discuții, mă întreabă vrute și nevrute, de multe ori fără a reuși să asculte în totalitate răspunsurile. Și uite așa ne pomenim iarăși în fața cimitirului. Pentru că-mi plăcea puțin spre deloc locul, nu i-am strecurat niciodată până atunci vreo vorbă despre acesta, ca și cum n-ar fi existat. Mai mult, procedam și în cazul lui ca și într-al meu, îi atrăgeam atenția în sensul opus. Dar atunci lucrurile n-au mai stat deloc așa. În plină hărmălaie a străzii, se oprește, își împreunează mâinile a rugăciune și mă îndeamnă și pe mine s-o fac. Mă conformez, dar nu-i suficient, pentru că-mi impune să-mi fac treaba până la capăt. Spun rugăciunea, copilul este mulțumit, dar eu nelamurită. Așa că îl întreb de ce a vrut să facem asta. Răspunsul încă mă mai amuză. A sunat incredibil de frumos. Asta trebuia să facem, pentru că ne aflam la Mormotești. Pentru că i-a dat o asemenea denumire, de atunci locul nu-mi mai pare deloc inoportun. Mai mult, îmi las privirile să alunece dincolo de gard, gândindu-mă că Mormoteștiul este o parte a Viețuieștiului.

Bunătatea noastră se revarsă toată în decembrie. Atunci ne urăm unii altora „Decembrie magic”, tot atunci ne amintim că e frumos să facem cadouri, camuflându-ne în Moși Crăciuni generoși. Păi cum ar fi să oferim, așa tam-nesam, cuiva un cadou în luna mai fără a fi măcar ziua lui? Sau cum ar suna “August magic”?
Nu, așa ceva nu se poate!
Dar în decembrie, când noi toți suntem buni şi-i totul frumos, începem să ne amintim că sunt copii care nu au ce mânca, de parcă aceștia așteaptă sfârșitul anului ca să mănânce, că e deosebit să îndeplinim dorințe, că și acestea au termen, după decembrie devin expirate. Dacă ai ratat luna aceasta, asta e, într-un decembrie viitor se mai primesc.
Cuprinși de febra generală, colindăm prin magazine, eu și fii-miu, simțindu-ne Moș Crăciun dedublat, cu fabrica de jucării în plin faliment, dar noroc cu concurența, care-și etalează marfa mai prin toate magazinele.
Și dă-i și caută, vremea ține cu noi, altceva mai bun la timpul ăsta nu avem de făcut. Tăiem de pe listă, umplem sacoșe, suntem oameni buni și fericiți, dar, mai ales, moși, Moși Crăciuni. Uimitoare sentimente, fabuloasă experiența, bună de dus la capăt, și repede, până nu trece decembrie, ca să nu uluiești pe cineva cu vreun cadou prin aprilie, să creadă că Moșu-i glumeț.
Cu lista mai subțire și cu „sacul” satisfăcător, mergem agale spre casă, când Moşulețul nu se poate dezlipi de vitrina librăriei din cartier. Insist să mergem mai departe, dar, intrându-și bine în rol, de-abia mă aude.
Eu zic, el n-aude, vreau să mergem, vrea să intre. Și intrăm. Ne mai amuzăm cu o jucărie haioasă, mai probăm o pelerină de la vreun personaj marcant al desenului animat, mai răsfoim niște cărți plictisitoare și le abandonăm în siguranța raftului, pentru că nu arată bine în cutia de cadou, iar printre alte voci ce umplu librăria, deslușim vocea subțirică a unei doamne, care, pe un ton desuet, întreabă la casă:
“- Felicitări țineți?”
N-auzim răspunsul, dar îmi răsună vocea micuțului meu Moş:
“- De ce ar căuta felicitări… ? Pot să merg eu s-o felicit?”

Când vezi omul care strigă
Disperat după ajutor,
Tu nu sta prea mult pe gânduri,
Întinde-i mâna ta ușor.

Când a lui povară o poartă greu
Și-i foarte ostenit,
Nu-l lăsa singur s-o ducă,
Saltă-i-o măcar un pic.

Iar când lacrima-i sărată ține loc
De hrana toată,
Făr’ a sta prea mult pe gânduri,
Scoate ce-ai mai bun pe masă.

Când vezi omul care cheamă
A ta mână înspre sine,
Tu te pune în genunchi,
Fă-l mai mare decât tine.

Nu-l lăsa pe cel ce astăzi
Duce greu al său destin,
Mâine poate tu ești omul
Care cere ajutor de la străini.

 

Foto credit: Bătrânul și marea, Ernest Hemingway, editura Aramis, 2016

Un bețiv cade pe burtă
În băltoaca de pe stradă,
Vede o râmă, o salută:
“Bună seara, dragăă doamnă!”

În patru labe se ridică,
Căutând pe a sa mamă,
Ca de mână să îl țină,
Că s-a speriat de râmă.

Îi revin în minte aievea
Primele silabisiri.
Asta-i tot ce ține minte
Din noiane de cuvinte.

Se pornește-ncet spre casă,
Cătinel pe lângă garduri,
Când, din colțul străzii, iată
Un dulău-l apostrofează.

Lumea toată se învârte-n jurul său…
Ce carusel!
Când ajunse așa de iute
Chiar în parcul de distracții,
Că n-avea de gând defel?

După atâta hărmălaie,
Vrea acasă să se-ndrepte.
Nu-l ajută mersu-n cerc,
Nici dulăul nu-i dă pace,
Parcă-i mai înalt ca el.