Știu că, deși iubesc soarele până la nebunie,
O singură rază îmi este de-ajuns.
Mai curată nebunie ar fi ca,
Urmând glasul nestăvilitei mele inimi,
Să ajung până acolo încât să-l cuceresc,
Făcându-l să-mi topească amorul
În clocotul unei secunde de tandrețe,
Sfârșită-nainte de a fi.

Știu că norii sunt aducători de viață
Și iarăși iubesc!
Dar tot ce am nevoie este miracolul ploii,
Pe care, dacă l-aș urmări până la nori,
M-aş stinge într-un fulger
Și-ndată iubirea s-ar risipi.

Știu că iubesc o floare
Încă din mugurul plesnind în raza de soare,
Apoi în muget de ploaie și-n vis.
Oh, vremelnică este!
Să-i grăbesc moartea culegând-o
Nu are rost, îmi tot zic,
Aşa că o iubesc în tăcere,
Îi las de la mine un timp.

Năstrușnică în primăvară,
Copilandra buclucașă,
Pas zglobiu în raza vieții,
Vânt suflând deasupra sorții.

Sânii-i coc în buza verii,
În livezi îşi lasă merii,
Roade dulci scăldând în soare,
Clopote răsună-n zare.

Când, mustind în pragul toamnei,
Doina-și cântă arzător,
Firul ierbii îi şopteşte
Că-i sub bruma anilor.

Iată, pe nepusă masă,
Târziu, pe la ceasul serii,
I se arată-n pragul casei,
Cu puzderie de sloiuri,
Fiica cea din flori a morții.

Timpul său e-n iarna vieții,
Tot mai rece, tot mai plânsă,
Îngenunchind pe oricine
O găsește la răscruce.

Îndrăznește să privești către soare,
Doi ochi treji și-un al treilea, de vrei
Să dai noaptea în schimbul luminii,
Să crezi că-i just schimbul altfel,
În beznă statornicești.

Îndrăznește de astăzi
Să crezi într-o lume mai bună!
Fii tu pionierul acestui crez!
Alungă îndoiala și crede în tine!
Să ştii că poți munții să-i muți,
Dacă vrei!
Şi nu lăsa pe mâine, căci munții-s
săpați,
De vremuri se trec.
Acum este timpul să faci tot ce vrei,
Ai mintea, vederea ți-e bună,
Cu inima blândă ia harta în mână,
Fă ape să curgă oriunde doreşti!

Am întâlnit azi-noapte un demon
Ce stăpânea un trup pierdut
De sufletul ce îl servise
Vreun sfert de veac,
Dar n-a putut să-i țină piept
Stăpânitorului demonic.

Am vrut să îl privesc în ochi,
Să văd adânc ce stă ascuns,
Dar în genunea ființei sale
Nici urmă de vreun simțământ
Rămas din sufletul răpus.

În clocotul mâniei sale
Văzui doar fiere şi venin
Și îmi păreau mistuitoare
Pentru trupul stăpânit.

Am vrut să îi aştern iubirea
Înaintea ochilor pierduți,
El a călcat-o în picioare,
Fără măcar s-o fi văzut.

Un răcnet fioros țâşnise
Din hăul lui de nepătruns,
Grozavă-mi fu neliniștirea
Şi frica mă făcu să fug.

Mă-ntreb în zorii noii zile
Cum oare n-am știut să lupt,
Să-ngenunchez cu a mea iubire
Năravul omului îndrăcit.

Oh, îmi doresc să fi putut
Cu dinții fiara s-o apuc
Şi fierea în bucăți să-i rup,
Iar sufletu-i rătăcitor
Să urce culmea dragostei.

De-aş fi știut, de-aş fi putut
Să înfrâng fiara şi s-aduc
Acasă sufletul pierdut,
Să-i treacă oful de urât.

Îți spun, prietene, că astăzi
Vremea e tot mai plânsă
Într-un oraş poate mai trist
Decât acela pe care l-ai descris.

Cavoul despre care
Vorbit-ai odinioară
S-a-nchis deasupra noastră,
Și-i negură ca în vis morbid.

Şi plânsul mă cuprinde azi,
Cum pe tine te podidea
Pe timpuri,
Căci vii umblăm pe afară,
Dar morți parcă ieşiți
Din plumburiu cavou
Despre care-ai scris.

Îți scriu, prietene,
Din ceața vremii mele,
Amurgul mă-nfioară,
E rece şi tot trist.

Tot fără soare-i timpul,
Doar umbre şi pustiu,
Opac e cerul
Peste această zare
Şi poate-i alt plâns,
Dar totuşi e pustiu
La fel ca în cavoul
Despre care-ai scris.

Bacovia, poetul,
Oraşul cenuşiu,
Trăieşti prin mine astăzi,
Iar eu te am în vene
Şi ceru-i vinețiu.

Grandiosul Cosmos toarce
Milioane de ani-lumină,
Stelele se învârt în haos,
Scânteind în armonie,
Alteori iscând dezastre.

Coborându-se cortina,
Ziua lunecă în noapte,
Pe Pământ lumina scade,
Iar în liniștea deplină
Oamenii nutresc odihna.

Fiecare-și duce aleanul,
Dar și visele din ziuă,
În singurătatea caldă,
Când se-ntinde la odihnă.

Fie ca în somnul dulce
Să reînvie împlinirea,
Din visări nască-se astre
Dătătoare de lumină.

Din adâncul întuneric
Se înalță câte o rugă,
Ici și colo în pacea nopții,
Dând speranțe omenirii.

Câte un copil ce crede
În puterea rugăciunii,
Cu glas molcom el șoptește,
Stând la geam în raza lunii,
Crezul lui că sorții noastre
Universul îi surâde.

Câte o mamă îngrijorată
Strigă stelelor s-o audă,
Zodiacul să-i aștearnă
Pruncului o soartă bună.

Un bolnav pe patul morții
Cheamă îngerii să stingă
În lumina slabă a lunii
Anii grei de suferință.

Și un altul ce se culcă
Împlinit cu a sa menire,
Zorii însă-l găsesc rece,
În întreaga sa simțire.

În crepuscul se arată
Doar luceafărul sfios,
Pe Pământ tumultul vieții
Rupe din puterea nopții,
Alte sensuri căpătând.

Am înțeles că fără mine
Tu nu ai fi.
Am înțeles că fără să fiu,
Această lume nu ar exista
Și fără mine soarele nu ar fi nimic,
Iar nimic fără mine nu s-ar fi întâmplat.

Am înțeles că eu sunt.
Doar acest simplu fapt
Face ca totul să fie posibil,
Răsar zilele, se perindă anii.

Fără să fi fost martor
Am conștiința istoriei,
Înțelegând totodată că urmele mele
Se vor pierde într-un timp viitor,
Și-odată cu mine pașii tăi muri-vor.

Pășeam în doi prin anotimpuri,
Când iarna ne-a surprins
Deodată așa de intimi.
Ne-a dat binețe apoi,
Iar cerul a surâs
La ceasul dimineții,
Atât ne-a fost de ajuns.
Ne-a fost sublim amorul
Și binecuvântat de fulgi.

Pășeam în doi prin iarnă,
Iarna ne-ndrăgea,
Nu contenea să ningă
Cu fulgi de catifea.

Trecut-au ierni de atunci,
În tihnă viața ni s-a scurs,
Purtăm pe creștete acum
Coroane de zăpezi.

Cum ar fi dacă, într-o zi,
Aș fi eu copacul?
Iar el, copacul, mi-ar lua firea,
Să-mi fie bucuria.

Și-n ce copac m-aș preschimba,
În ulm sau plopul moale,
În salcia cu plete lungi
Sau în stejarul tare?

Cum ar fi dacă eu aș fi copacul,
Ce păsări aș ține pe ramuri?
Fermecătoare rândunele,
Maiestuoase pajuri,
Poate niscaiva ciori?

Iar el, copacul, cum ar fi
Să poarte a mea fire?
Dar ce copac ar răsări
Din al meu sine?
Vreun ulm,
Oare vreun plop,
O salcie pe malul apei line,
Posibil un stejar semeț?

Îți sunt astăzi fiii, doamnă,
Demni de fiii-ți din trecut,
Care au pus pe a ta frunte
O coroană de temut?

Mândră țară într-o lume,
Care-ai suferit destule,
Îți sunt azi copiii, mamă,
Cum erau cei de demult?

În alte timpuri, în alt veac,
Alte inimi, într-un singur ideal:
România cea măreață,
Mama tuturor de-un neam.

Te-au slăvit în măreție,
Numele ți l-au sfințit,
Azi se odihnesc în pace,
Căci izbândă au avut.

Fie ca pe-a lor țărână,
Născută din al tău trup,
Acești fii din aste vremuri
Să așeze al lor tribut.

Fie mândri, dară, aceștia,
Demni de înaintașii lor,
Cu iubire să-ți rostească,
În dulce limbă românească,
Al tău nume, România!

Drawing: Victor-Gabriel Munteanu