Bunătatea noastră se revarsă toată în decembrie. Atunci ne urăm unii altora „Decembrie magic”, tot atunci ne amintim că e frumos să facem cadouri, camuflându-ne în Moși Crăciuni generoși. Păi cum ar fi să oferim, așa tam-nesam, cuiva un cadou în luna mai fără a fi măcar ziua lui? Sau cum ar suna “August magic”?
Nu, așa ceva nu se poate!
Dar în decembrie, când noi toți suntem buni şi-i totul frumos, începem să ne amintim că sunt copii care nu au ce mânca, de parcă aceștia așteaptă sfârșitul anului ca să mănânce, că e deosebit să îndeplinim dorințe, că și acestea au termen, după decembrie devin expirate. Dacă ai ratat luna aceasta, asta e, într-un decembrie viitor se mai primesc.
Cuprinși de febra generală, colindăm prin magazine, eu și fii-miu, simțindu-ne Moș Crăciun dedublat, cu fabrica de jucării în plin faliment, dar noroc cu concurența, care-și etalează marfa mai prin toate magazinele.
Și dă-i și caută, vremea ține cu noi, altceva mai bun la timpul ăsta nu aveam de făcut. Tăiem de pe listă, umplem sacoșe, suntem oameni buni și fericiți, dar, mai ales, moși, Moși Crăciuni. Uimitoare sentimente, fabuloasă experiența, bună de dus la capăt, și repede, până nu trece decembrie, ca să nu uluiești pe cineva cu vreun cadou prin aprilie, să creadă că Moșu-i glumeț.
Cu lista mai subțire și cu „sacul” satisfăcător, mergem agale spre casă, când Moşulețul nu se poate dezlipi de vitrina librăriei din cartier. Insist să mergem mai departe, dar, intrându-și bine în rol, de-abia mă aude.
Eu zic, el n-aude, vreau să mergem, vrea să intre. Și intrăm. Ne mai amuzăm cu o jucărie haioasă, mai probăm o pelerină de la vreun personaj marcant al desenului animat, mai răsfoim niște cărți plictisitoare și le abandonăm în siguranța raftului, pentru că nu arată bine în cutia de cadou, iar printre alte voci ce umplu librăria, deslușim vocea subțirică a unei doamne, care, pe un ton desuet, întreabă la casă:
“- Felicitări țineți?”
N-auzim răspunsul, dar îmi răsună vocea micuțului meu Moş:
“- De ce ar căuta felicitări… ? Pot să merg eu s-o felicit?”

Când vezi omul care strigă
Disperat după ajutor,
Tu nu sta prea mult pe gânduri,
Întinde-i mâna ta ușor.

Când a lui povară o poartă greu
Și-i foarte ostenit,
Nu-l lăsa singur s-o ducă,
Saltă-i-o măcar un pic.

Iar când lacrima-i sărată ține loc
De hrana toată,
Făr’ a sta prea mult pe gânduri,
Scoate ce-ai mai bun pe masă.

Când vezi omul care cheamă
A ta mână înspre sine,
Tu te pune în genunchi,
Fă-l mai mare decât tine.

Nu-l lăsa pe cel ce astăzi
Duce greu al său destin,
Mâine poate tu ești omul
Care cere ajutor de la străini.

 

Foto credit: Bătrânul și marea, Ernest Hemingway, editura Aramis, 2016

Un bețiv cade pe burtă
În băltoaca de pe stradă,
Vede o râmă, o salută:
“Bună seara, dragăă doamnă!”

În patru labe se ridică,
Căutând pe a sa mamă,
Ca de mână să îl țină,
Că s-a speriat de râmă.

Îi revin în minte aievea
Primele silabisiri.
Asta-i tot ce ține minte
Din noiane de cuvinte.

Se pornește-ncet spre casă,
Cătinel pe lângă garduri,
Când, din colțul străzii, iată
Un dulău-l apostrofează.

Lumea toată se învârte-n jurul său…
Ce carusel!
Când ajunse așa de iute
Chiar în parcul de distracții,
Că n-avea de gând defel?

După atâta hărmălaie,
Vrea acasă să se-ndrepte.
Nu-l ajută mersu-n cerc,
Nici dulăul nu-i dă pace,
Parcă-i mai înalt ca el.

Îmi ceri să te deslușesc,
Dar pot eu oare să găsesc
Vorbe frumoase să-nvelesc
Al tău suflet?
Nu te cunosc…
Te intuiesc
Și aș putea să te descriu,
Mi-e teamă, însă, că greșesc.
Aș spune, poate, prea puțin.
Vrei să-ți şoptesc la fel, duios…
Privirii tale n-am să-ntorc
Blândeți care la mine nu-s,
În ai tăi ochi doar le găsesc.
Și n-am nici mâini la fel de moi,
Să-ți șterg lacrimi ce-n șiroi
Curg pe obrajii ce pălesc,
Când înțelegi că printre noi
Cad multe ploi,
Cad multe ploi…

Și-a intrat iarna în drepturi.
Zgribulită în paltonul care nu face față vântului năprasnic, îmi fac ordine prin gânduri și realizez că, înainte de a mă arunca în toate păturile pe care le găsesc prin casă, ar trebui să pregătesc cina copilului din dotare. Amân gândul ceaiului fierbinte cu multă lamâie şi-mi introduc mâna ca de lemn în geanta ce pare că nu se mai termină, să găsesc indispensabilul telefon, pentru a rezolva din mers cea mai importantă masă a zilei. Reușesc să apelez copilul, care răspunde într-un târziu, și-i pun cea mai dificilă întrebare posibilă: Ce-ar vrea să mănânce astă-seară. După un schimb de vorbe interminabil (“ce faci, unde ești, când vii”) reușesc să aflu cam ce-ar dori „Măria Sa” să ingurgiteze. Spre surpriza mea, a redus meniul la “pește”.
Și zice: “Ton. Nu, nu ton, somon, de ăla roșu… ăă… ba nu, creveți. Creveți să fie. Deci, mami, creveți.”
Fără a-mi mai simți mâna, las telefonul să alunece în geantă sau oriunde, mă poziționez pe stradă și calculez în minute drumul până la cea mai apropiată pescărie.
Odată ajunsă, împing ușa cu puterile aproape epuizate de crivăț, și ferm, fără a pierde timpul zgâindu-mă la vitrinele cu miros pătrunzător, comand deosebiții creveți, la vederea cărora mi-au tresăltat deodată inima şi papilele de bucurie.
Aşteptam nerăbdătoare să fiu servită, când, spre stupoarea mea, aud de la vânzătoarea masivă, de ziceai că-i însuşi Poseidon supărat pe muritori, următoarele cuvinte:
„- Ați văzut prețul???”
„- Da.” reușesc cu greu să răspund.
” – Deci sigur vreți?”
Îi zic amabil:
„- Sigur, sigur, dacă nu vă supărați.
– Păi, eu nu-i pun înapoi, dacă nu-i cumpărați. Că, știți, au mai vrut și alții și s-au răzgândit.”
Achit contravaloarea, îi mulțumesc când îmi înmânează pachetul pe care nu mi-l pune în pungă, pentru că nu are şi oricum nu e mare şi-l pot duce în mână, cu condiția ca aceasta să nu-mi cadă până acasă.
Ies în seara rece, cu inima înghețată. Încă nu deslușesc de unde vine înghețul.

Ştiu a zice, ştii a spune,
Dar, când noi doi ne vorbim,
Nu legăm două cuvinte
Fără să le împleticim.

Vorbesc vrute și nevrute,
Când prieteni întâlnesc,
Dar, când văd a ta privire,
Eu pe loc mă fâstâcesc.

Am uitat şi al meu nume,
Când de mână tu m-ai luat
N-am putut nimic a spune,
Când de mine ai întrebat.

Te auzeam vorbind cu alții
Minute-n şir la telefon,
Când mă strângi uşor de mână,
Ale tale vorbe mor.

Mută-ți par eu ție, oare?
Nici tu mie vorbăreț!
Doar că neavând cuvinte,
Două mâini se împletesc.

 

Credit foto: https://goo.gl/images/ZF2e8G

Am iubit singurătatea
Vreme multă și o știu,
Solitară mângâiere
Sufletului în pustiu
Am trăit doar jumătate,
Singură printre iubiri,
Iar cealaltă jumătate
Plină de singurătate
Astăzi mie mi-o închin
Văd paharul jumătate acum gol
Am vărsat jumatea plină
În deșertul viselor
Port cămașa subțirică,
Plâng un nasture căzut…
Am să dau această haină
Unui singur cerşetor
Trecător și el ca mine,
Jumătate aproape gol.