Nu mă trezisem de mult cu dispoziția acelei zile de poveste și am sărit din pat cu voiciunea de copil pus pe șotii înainte ca mâna mamei să-l apuce și cu sărutările cele mai dulci pe fruntea proaspătă să-i declare cea mai frumoasă zi din universul lui magic. Am sărit așadar în zorii acelei zile perfecte la cel dintâi cântat al cocoșilor, luându-i soarelui tot cerul ca sa mi-l fac acoperământ nesfârșit de dragoste înstelată și am furat din înalt milioane de stele, pe care mi le-am vârât în inima ce bătea ritmul nou al vieții mele.

Acordurile inimii s-au acompaniat de îndată cu frunzele care sunau din buza vântului și primele note ciripitoare ce se înălțau în văzduh. Iar eu tăceam și ascultam întreg concertul lumii acesteia la picioarele căreia am căzut, îngropându-mi genunchii în țărâna umedă dinaintea zorilor de zi.

Iubeam pacea aceea din care mâinile mi se întindeau spre răsărit, acolo de unde avea să se nască noutatea prinsă într-un final în cronica unicei vieții ce mi-a fost dată.

Cortina s-a ridicat odată cu primele raze, iar eu am început să umblu, asigurând natura pe mai departe de o participare activă la spectacolul său măreț.

Plecasem din oraș în ajun, știindu-l străin îndărăt, și iată-mă repezindu-mă spre bucătăria casei părintești. Era pentru prima oară după multă vreme când îi călcam pragul vechi în urma scârțâitului melancolic al balamalei, semn de dojană în ceea ce privește venirea mea târzie.

Îmi luasem timp să găsesc calea de  întoarcere fără așteptările îmbrățișărilor, în lipsa acelor sărutări de care cu greu mi-am dat seama că aveau să-mi facă dorul nesfârșit.

Aduceam  cu mine idealul omului frumos, lipsit de ranchiuna neîmplinirii unui cotidian mereu pragmatic şi cel mai adesea material, și căutam mirificul în această încăpere, descoperind sub pulberea fină a amintirilor vechea și frumoasa lume a satului strămoșesc de un bun-simț suit până la perfecțiunea divinului statornicit întru eternitate.

Cu degetele tremurând de fiorul dulceag al regăsirii veșniciei am îndrăznit să mut firișoarele de praf așternute de timp în așteptarea îndelungată după bunul meu plac, așa că am desenat pe masa din lemn vechi iminenta împlinire a trăirii în bogăția acestei noi lumi și am clădit într-însa palate.

Am părăsit dintr-odată, și realizam în acele momente că îmi doream să fie pentru totdeauna, câmpul acela de bătălie pe care îl numeam viață, unde ciocnirea orgoliilor era reprezentată sub forma nesfârșitelor lupte în urma cărora nu se putea alege vreun biruitor.

M-am înălțat în vârful picioarelor pentru a ajunge la raftul cel mai de sus al dulapului păstrător de mireasmă prietenoasă care mă lega de tinerețile tuturor celor care trăiserăm sub acel acoperiș. Am luat ibricul și gândul la cafea mă însoți în pridvor.

Fericirea mă purta în drum, spre fântâna cu apă rece și dulce. Reverența cumpenei mă invita să mă apropii și mi-am oglindit chipul în cercul deschis spre seninul albastru. În ochiul acela de apă mi se revelă taina vieții din pântec până-n înalt și am înțeles că nașterea și moartea sunt împreună într-o oglindă adâncă-adâncă. Cum de nu-mi dădusem seama atât amar de vreme?

Aroma cafelei mă readuse în realitatea dimineții și un gând ghiduș mă făcu să zâmbesc. Ce mi-ar plăcea să am cu mine, dacă m-aș rătăci în deșert? Iute mi-am răspuns: o ceașcă de cafea!

Mă gândeam cu drag la prietenii lăsați în urmă și îmi dădeam seama că nu am pătruns niciodată noțiunea de dușmani. Să ducă oare lupta dintre orgolii la ura de moarte?

Am cuprins cu ambele mâini cana fierbinte și, sorbind cu înghițituri mici cafeaua neagră, mă întorceam la propriile bătălii, căutând a-mi da seama până unde s-ar fi ajuns dacă războiul ar fi luat proporții. „Nici vorbă!”, îmi spuneam. „Ce sens?”

M-am simțit brusc înfrântă. Și mi-am spus că, de fapt, nici n-am luptat. Mă aruncasem în vâltoare căutându-mi propriul sens, dar cedasem la fiecare ocară și astfel am dus războaie întregi pornite împotriva-mi din varii nesăbuințe și am înțeles printre înghițituri că eu mă micșorasem în fiecare luptă până când alesesem să ies găsind acea ușită strâmtă pe care m-am strecurat. „Ciudat”, mi-am zis din vârful limbii pline de zaț. „Ciudat cum privim uneori viața poziționându-ne într-un colț.”

Dar, spre bucuria mea, abandonasem terenul acela minat. Trăiam ziua perfectă, prima după ce am luat hotărârea definitivă de a mă muta din unghiul acela închis și să revin în lumea calmă și familiară a raiului în care am ales să mă nasc.

Nu știu să fi pătruns prezentul, trecutul și viitorul altundeva. Și cred întru totul că măsura nu este judicioasă, iar fericirea trăirii adevărate se întinde peste aceste limitări. De aceea se întâmplă căutarea evadării prin portița aflată la hotarul dintre cine ai fost și cine vei fi. Cunoașterea o afli atunci când, dând la o parte iluzia caimacului, îți golești cana și-ți spui: „Eu sunt. Sunt fericit!”

Și uite așa, uneori mă străfulgeră câte un gând venit dintr-un trecut aproape uitat și iau aminte la scânteierea lui, iar valuri de lacrimi îmbracă tabloul fericirii, din care speranța iertării și a bucuriei mă face să tresalt.
Mi-aduc aminte ca prin minune de mine însămi înainte să plec. Pornit-am în lumea mare și n-aș fi putut să nu-i simt ploaia ori arșița verii pe propria-mi piele și plânsetul iernii înfiorându-mă în nopțile-i negre ce mi-a fost dat să le înfrunt.
Îmi amintesc de mine însămi ca de o luminoasă primăvară ce sta să deschidă ferestre de zâmbet. Primele incursiuni au fost în mica lume a vreunui bal ori la filmul cel nou comentat îndelung cu gașca la o prăjitură cu multă frișcă la cofetăria din centrul orașului. Farmecul vieții stătea în toată dulceața prieteniilor legate pe atunci cu firul nevăzut al încrederii profunde. Lumea în care mă învârteam purta magicele particule ale celui dintâi soare pe cerul primăverii.
Iar eu pe vremea aceea râdeam și trăiam cu veselia nestăpânită a celui dintâi om ieșit din pântecul protector în noua sa viață.
Și ce caldă iubire mă întâmpina ori de câte ori mă întorceam de pe aceste scurte cărări pe care cu pașii cei tineri le străbateam, căci fără să fi fost martor la ieșirea din atmosfera familiară, mama mă aștepta ca pe nimeni altcineva mai drag din viața sa. Îi adoram nerăbdarea din glasul întrebător, iar bucuria împărtășirii experiențelor mele timpurii o simțeam aidoma jocului de copii.
Dintre toate spusele mamei din vremea aceea, chiar o întrebare și-a făcut cuib în sufletul meu.
” Tu, draga mamii, cum te-ai aflat?
Gândurile îmi erau goale pe atunci cam cum sunt ramurile pomilor înainte de mugurii lor, iar cu acea vedere nu găseam sens întrebării. Tot ce puteam să-i spun erau câte am văzut și ceea ce am trăit, dar cu niciun chip cum m-am aflat.
Timpul a trecut, uneori repede, alteori parcă l-aș fi dus eu din greu, și mama, oriunde aș fi fost, încă mă aștepta să-i spun ce am dobândit, dar cel mai important, cum m-am aflat pe unde am cutreierat, și fără să vreau a-i refuza această favoare, tot nu știam ce să-i răspund.
Termină mama treaba pe aici, pe Pământ și, oricât de mult aș fi iubit floarea de primăvară, n-am mai atins-o şi într-un moment din pragul toamnei mele am găsit cheia cercetării părintești de la început și până la sfârșit: oricine, oricum și oriunde ai fi, o privire obiectivă îți dă claritate ființei și sens, doar văzându-te cu detașare îți afli locul în Univers.
Astfel am aflat că nota unei întrebari este invers proporțională cu răspunsul ei venit într-o miime de secundă și că valoarea celei dintâi este indubitabilă. Coacerea în timp și revelarea într-un târziu nu-l face pe cel din urmă mai puțin prețios.
În cazul acesta, discipolului adresant i se recunoaşte meritul de a-și depăși neputința unui răspuns prompt și profesorul, prin creșterea în vreme a sinelui propriu.

„Brrr, ce frig! Iar strada, atât de goală!”

De când se știa nu o văzuse atât de pustie.

„Mai rău ca anul trecut. Dar nu mai e mult…”, își spuse cu glas scăzut, încheind astfel șirul gândurilor atinse de dor. Dor de zăpadă și de veselie, de copii cu sănii și râsetele lor.

„N-a nins nici anul acesta. Orașu-i anost.”

În seara târzie, tânărul trecător de abia își ridică ochii, să-nțepe bolta înaltă cu o privire, s-o facă să cearnă din nou neaua albă, când, dintr-o dată, în văzu-i coboară de pe un stâlp, destul de tristă, o instalație forțată se pare s-aducă feeria la el în oraș.

Îi vine să râdă, să plângă nu-i drept. E încă bine, și ai lui la fel.

„Dar lumea e alta, de când cu…”.

Mihai își alungă din nou gândul trist. Așa este viața, și-ntregul cuprins va prinde iar muguri – la primăvară, sub cerul senin, cu raze de soare și ploaie din plin.

Merge-nainte cu pașii domoli spre casa din vale, în colțul aleii cu plopii cei goi. El intră în curte și-nchide portița, privește-ndărăt, aflându-și dorința pășind temătoare din umbră. O stea căzătoare își pune pecetea. Acesta-i destinul, și calea ce vine îi va fi drumul și-a sa menire.

Uită de sentimentul goliciunii ce-i stăpânea inima și, lăsându-se purtat de aroma de scorțișoară, se înfățişă bunicii.

Nu mai știa de când nu mai stătuseră de vorbă doar ei doi. Acum de-abia, când aroma copilăriei îi învălui nările, își dădu seama cât îi lipsise.

Îi lipsiseră povestea împletită cu cântec, dojana, apoi, voioșia și uimitoarele zile de sărbători.

„Crăciunul! Asta e! Vine Crăciunul!”

Doar ea rămăsese la fel. Își dete seama că vibrația acestei lumi scăzuse, lumea lui se cam năruise, cumva lâncedă astăzi și tristă, chiar și părinților lui li se facuseră lehamite de timpuri, îi auzise plângându-se. Doar ea, bunica, era la fel!

Păstrase în ființa ei aceeași credință și purta cu sfințenie întreaga-i știință de datini străvechi. Și acum o găsi pregătită de marea sărbătoare, trebăluind prin bucătărie la fel ca în anii cei buni.

Vremurilor acestora nu le dădea sorți de izbândă. Zicea că vor trece, așa cum trecuseră altele mai rele.

„Om să rămâi, viața e scurtă, ridică-te și-ncântă fiece zi!”.

O strânse în brațele sale cu atâta iubire, încât ea fu nevoită să dea îndărăt.

„-Hai, spune, care ți-e păsul?”

– „Bunico”, îi răspunse, „vreau o lume mai bună.”

– „Dar, dragul meu, schimbarea-i în tine, începe de-aici, dinlăuntru. Știi raza cea caldă ce vine la noi? Ea pleacă din focul ce arde în soare. Aceasta-i schimbarea, în rest e doar valul mai plin sau mai gol.”

O, Doamne! Cât am pierdut!

Făcut-am atâta risipă de timp privindu-mi îndelung reflexia în multele oglinzi! O, aș fi putut să-i strig egoului: „Narcis!”, fără niciun drept de apel din partea-i, sau chiar acesta ar fi pălit, dacă m-ar fi știut cu mult deasupra-i în contemplația propriului amor.

Și ce am iubit? Acele scânteieri?

Ori le-am urât într-atât încât ura am poleit-o în nobile straie cusute cu diamante la poale, punându-mi pe creștet coroană imaginată cu nestemate?

Purtat-am veșminte alese, să adeveresc oglindirea. Voiam din adâncul sufletului să le arăt lor că sunt ceea ce își închipuiau. Iar transformându-mă după fiecare închipuire, îi îndreptățeam să mă subjuge, să mă anihileze pe mine, cea adevărată, arătându-mi fațeta şlefuită până la perfecțiune a unei oglinzi prăfuite aduse din cotloanele propriilor minți.

Pierdut-am vreme punându-mi toată stăruința să-i farmec cu chipul sluțit

.Ah, dar cum de n-am fost în stare să-mi văd oglindirea în prima lucire ce-mi apăruse în cerul senin, în prima unduire a mării, și cea dintâi privire a mamei cum de n-o mai știu?Văzut-am atât amar de vreme atât de multe variante ale mele în fiecare descriere și am decis că, orice ar fi, eu sunt.

Dar bietul amor propriu cât de mult m-a înșelat! Îmi configurase atâtea fațete încât, privindu-mă în fiecare dintre oglinzi, îi răspundeam cu „Eu sunt”, „Da, da, sunt eu” felului în care mă aratau!

Pierdut-am timpul până când văzut-am, după multă vreme, cerul senin și marea albastră, iar ochii mi-au surâs ca în cea dintâi zi, şi am decis să nu-mi mai pese de toate acele oglindiri. Am spart sticlele golite și am călcat cu tălpile bătătorite cioburile efemerelor rătăciri.

Această nouă estetică îmi edifică din ce în ce mai mult credința că nimic nu-i pierdut, căci se deschide largă calea spre sine, și simt cum renasc.

„Sfoorrr, sfoorrr!”

„Sfoorr!”

Din gura întredeschisă începu să-i curgă un firicel de salivă, care brăzdă obrazul amorțit de somnul greu în care zăcea Mikko, elful rătăcit al povestirii noastre.

Astfel ni se înfățișează el, zăcând în deșertul australian, căutând în pragul dintre visare și trezie pătura lui moale, cu care obișnuia să se învelească noapte de noapte, după ce aștepta liniștit ca fiecare dintre cele trei stele prietene să răsară, așa cum îl obișnuiseră de câțiva ani încoace. Știa, de asemenea, că dimineața, când se va trezi, ele îl vor veghea din același loc de unde îi spuseseră „Noapte bună!” și că pătura îi era mereu aproape, fie la picioarele înțepenite în frigul nopții, fie sub capul ciufulit. Dădu așadar cu mâna împrejur, dar printre degete i se strecurară miliardele de fire de nisip, ceea ce-l făcu pe Mikko să cadă pradă deznădejdii, depășind astfel granița lumii visurilor, sărind de-a dreptul în realitatea la orizontul căreia își dete imediat seama că nu putea spera. „Unde se afla și cum ajunsese el aici?”

Un cangur, ca picat din cer, îi creă elfului nostru un sentiment și mai apăsător. Acest mamifer îi aduse aminte de una dintre cărțile pe care o răsfoise cu Moșul într-o zi, nu demult, și-l înfățișă pe acesta întocmai cum îl vedea el acum, descriindu-i și aria răspândirii ca fiind foarte îndepărtată de a sa. „Iar soarele acesta și căldura lui…”. Deși lumina aceeași planetă, îi era clar că unghiul din care îl privea în acest moment era diferit. În plăcutele lui conversații cu Moșul, acesta îi spusese multe despre… Dar nu putea pronunța numele continentului ce îi părea atât de străin.

Să fie Australia atât de reală cum o simțeau picioarele lui acum? Oare ochii care nu-i cuprindeau zarea îl puteau înșela? Soarele acesta arzător, care-i punea pielea pe jar, nu e oare același soare la apusul căruia se ruga să mai rămână la el acasă?

Ar fi vrut să plece, dar nu știa încotro este Polul Nord. Își dorea să-și amintească cum a ajuns aici, dar ceva ca un scurtcircuit îi frânse gândurile. „Stai așa!”, își zise. „Cred că îmi amintesc!”

Se apucă fericit de o fărâmă de memorie și urcă din nou pe lanțul amintirilor în sania Moșului. Zburau fericiți peste sate și orașe, peste mări și țări, împărțind cadouri copiilor acestei lumi. Era una dintre cele mai frumoase zile, când aduceau zâmbete și fericire și primeau în schimb multă voie bună.

Descoperindu-l pe Mikko însetat de cunoaștere, Moșul îi turna din apa vie a învățăturii și în scurt timp îi deveni mai drag ca propriile gânduri. Mikko își câștigase prin stăruință încă de anul trecut locul în sania lui Moș Crăciun în minunata călătorie din Ajun.

Nu va uita niciodată ziua aceea când Moș Crăciun, după ce colindase jumătate din harta lumii, se întorsese grăbit la palat, scotocind prin biblioteca imensă după un volum de poeme vechi, pe care o fetiță dintr-o țară minusculă al cărei nume nu-l reținuse, îl aștepta, iar Moșul avusese neplăcerea de a nu-l fi găsit în sac.

Făcuse deci Moș Crăciun cale întoarsă și răscolea prin bibliotecă, căutând volumul între ale cărui coperți poetul preferat de acea copiliță își lăsase semnătura. Știa prea bine cartea, căci și lui îi plăcea, dar în momentele acelea nu o vedea nicăieri.

Mikko, care își petrecea acele clipe aranjând cu grijă biblioteca, îi întinse Moșului cartea, iar când privirile li s-au întâlnit, amândoi au înțeles că sufletele lor sunt legate cu magicul fir al prieteniei eterne.

„Îmbracă-te! Să mergem! Sunt în întârziere și nu am voie să lipsesc de la întâlnirea cu vreun copil! Haide, repede!”

Știa că toată existența Moșului era concentrată pe acest moment al anului, dar până la acea sărbătoare nu pătrunsese întreaga magie a lui Moș Crăciun. O frumoasă nebunie pornind de la scrisorile care curgeau, pregătirea darurilor la care ei toți participau, inclusiv Doamna Crăciun, a cărei prezență discretă le aducea lor, elfilor, multă plăcere. Ei, dar ca să faci parte din suita Moșului în călătoria din Ajun era considerat în comunitatea lor cel mai mare privilegiu. Călătoria acestor gânduri fu întreruptă brusc de inconfortul termic la care era supus acum. Simțea că se înăbușă și încă nu-și amintea cum ajunsese aici. Se așeză pe nisipul fierbinte și își propti în palme capul, gânditor. Era stingher în această pustietate toridă, când emoția tristeții lui zbură până la palat, copleșindu-i pe frații săi. Îi simțiră apăsarea și, rând pe rând, fiecare dintre ei se opri din lucru, cercetând prin apropiere, să-l afle, să știe de el. Deși Mikko era cunoscut printre ceilalți elfi pentru momentele pe care și le oferea sieși, retrăgându-se minute bune în câte un ungher, răsfățându-se cu vreun deliciu de la bucătărie sau tolănit pe podeaua bibliotecii, aspirând particule magice de pe tărâmurile altei lumi. Îi erau cumva privite cu înțelegere și ieșirile prin împrejurimi, de unde se întorcea mereu voios, fredonând în propriul stil cântări dumnezeiești. Doar că acum îl simțeau altfel. Mikko le stârnise îngrijorare. Începură căutarea.

Doamna Crăciun își bea ceaiul în apartamentul ei, privind de la fereastră forfota din palat. Îi iubea pe minunații elfi și, ca să uite de îngrijorarea ce o cuprindea ori de câte ori Crăciun se așternea la drum, știindu-l cât este nesăbuit în lansarea călătoriei, își concentra atenția asupra acestora. Sentimentele lor confuze trecură bariera geamului și o cuprinseră și pe ea. Plutea ceva nedeslușit în acea atmosferă, energia acelei zile era străpunsă de o teamă anume. Și, curând, avalanșa acestor emoții atinse chiar inima lui Moș Crăciun, care plutea acum cu sania prin Carpați, munții aceia de poveste, unde, de fiecare dată când ajungea, își potolea zorul și mai zăbovea pe ulițele satelor uitate de timp.

Își scutură din barba deasă firimiturile care rămăseseră dintr-un colac pe care-l găsise pe pervazul unei ferestre, lăsat acolo special pentru el de gospodina familiei. Renii, care încă se îndopau cu bucata proaspată de pâine, îl priveau mulțumiți.

Se dădu jos din sanie, să-și dezmorțească picioarele, scrutând zăpada moale ce i se așternea dinainte, când îl străfulgeră un gând: „Mikko! Unde este el?”

Prins de febra împărțirii darurilor și nemaiputând lăsa din mâini frâiele călătoriei aducătoare de miracole, îl pierduse pe acesta în desișurile intemperiilor din acest parcurs.

Își aminti de fulgerul care le lovise sania în urmă cu câteva ceasuri. „Unde se întâmplase asta? Parcă erau undeva în emisfera sudică”. De atunci nu-i mai auzise glasul. „Mikko unde oare se rătăcise?”

Deasupra munților se anunțau zorii. Îi mai rămăseseră puține cadouri de împărțit. Făcuse și anul acesta o treabă minunată. În scurt timp ar trebui să ajungă la palat, unde urmau să celebreze reușita misiunii.

Și din cerul senin trei stele îl luminară. Știa ce are de făcut. Înțelegându-i intenția, renii se regrupară. Moșul sări iute în sanie. Vizită în fugă cele câteva case pe care le mai avea pe listă și întoarse sania spre sud.

Ajunse într-o clipită. Șinele saniei sfârâiră când atinseră nisipul fierbinte. Mikko îl întâmpină bucuros. Râseră amândoi la amintirea acelui fulger care le atinsese sania, dar cel mai mult râse Moșul când Mikko rememoră cu voce tare și veselă desprinderea lui din înalt. Era băgat aproape cu totul în sac, căutând un dar. Acela a fost momentul când din sania lovită de puternicul fenomen el dispăruse într-o fracțiune de secundă.

„La Polul Nord!”, tună glasul Moșului.

Renii își luară avântul. Binecuvântând sărbătoarea, porniră cu toții spre palat, unde aveau să asculte cântecul recunoștinței și al fericirii.

Dragă Iisus,

Am terminat scrisoarea pentru Moș Crăciun. Știu că moșul este un tip pe cinste și ne va pune mie și fraților mei cadouri sub brad, așa cum i-am cerut. Îmi place Moș Crăciun, dar este grăbit să ajungă cu daruri la toți copiii, de aceea nu zăbovește la noi.

Să-Ți spun un secret: dacă aș putea, aș face să stea mai mult la noi anul acesta, să-l vadă și surioara mea cea mică, care încă nu l-a cunoscut.

Îți scriu, Iisuse, pentru că știu că este ziua Ta, și m-am gândit să -Ți dau în dar inima mea. Uite, vezi, Ți-am desenat-o aici. Mama zice că roșul este culoarea iubirii. Iar eu Te iubesc! Ah, vezi acolo, sunt niște lăcrămioare. Nu, nu plâng. Ele curg așa când nu mă vede nimeni. Bunica mi-a zis că dacă Îți spun Ție, lacrimile se fac bucurie și cu o magie Tu împlinești orice rugăminte. Știu că este ziua Ta și mai știu, tot buni mi-a zis, că atunci când oferi ceva, ești mai fericit decât atunci când primești. Știu că nu Te superi dacă Îți cer să-i dai sănătate mătușii Ela. Am auzit-o pe mama spunând că are nevoie de o minune. Îl mai știi pe Mihai, colegul meu de bancă? El este mereu supărat. Nu râde niciodată. Din acest motiv, colegii îl evită. Am aflat că mama lui e în cer. Acum am înțeles de ce este așa de trist. Te rog să faci o magie, și Mihai să se bucure din nou. Uite, eu aș putea să-l rog să vină în noaptea de Crăciun la noi. Crezi că este o idee bună?Ah, Iisuse, mama și tata muncesc mult. I-am auzit spunând că timpurile sunt grele. Nu am înțeles prea bine ce-or fi vrând să spună. Mai ziceau că le este dor de oameni, tot n-am înțeles. Poți Tu, Te rog, să corectezi timpurile?

Nu vreau să-l mai plictisesc pe Moș Crăciun, dar spune-i Tu ca atunci când vine în oraș să aducă sănătate, îmbrățișări și zâmbete. Uite, așa cum Ți Le-am desenat eu aici!

Primul gând al dimineții: cafea! Al doilea, să văd cum este ea, dimineața.

Cu mișcarea înceată a omului care nu s-a desprins bine de somn trag draperia şi surpriză mare: cea dintâi zăpadă a lui decembrie, până ieri vânăt şi slut. „Frumos!”,  îmi spun. „În sfârşit altceva! S-a schimbat decorul, se va mişca şi poporul cu entuziasm”. Îmi mut obiectivul, schimbând scânteierea zăpezii dincolo de aburul parfumat al cafelei în ceașca grozavă, ce-mi scaldă plăcut cel puțin trei dintre simțurile cu care sunt înzestrată, de unul dintre ele foarte mândră la timpul acesta.

Mă simt recunoscătoare pentru caloriferul metalic care-mi încălzeşte bucătăria şi mai petrec aşa, în linişte, câteva momente pentru a mă situa corect şi la o distanţă apreciabilă între cele două lumi; scutur pentru ultima dată din genele încă naturale (cine ştie ce idee îmi mai vine) și mă despart de lumea viselor, iar după câteva guri de cafea, asta-i: Bună dimineaţa!

Ei, altfel stă treaba acum. Zăpada, crâmpei de magie, fericire și mai ales bucuria copiilor. O, da, copilul! Trebuie să-l trezesc. Ce-mi este mie greu să mă desprind de perna moale, să-l vezi pe el!

Ei, dar asta-i treaba lui. Să revin la oile mele. Doamne, ce adevăr mă străfulgeră! Chiar aşa sunt gândurile mele, ca oile. Să mai zici că nu poți râde singur(ă). Acum mi-a venit în cap vorba aceea: „Râzi ca oaia-n târg”. Dar dă-le uitării de oi, ca să poți după aceea spune „Prostul râde de ce îşi aminteşte”! Nu-i a bună cu mine în dimineaţa asta! Nu, nu asta e ideea. Ideea e că a nins. A nins frumos, şi-i stratul gros. Am văzut asta când am ieşit din casă. Ei, după ce-i admiri iernii splendoarea de la fereastră, simți să o atingi cumva. Cât şi cum o atingi, nu se ştie. Dar ea te prinde şi surprinde. Cum spuneam la început. Dar surpriza crește, la fel ca bulgăraşul care se rostogoleşte de acolo sus, din vârf, şi cu cât coboară, cu atât mai mare este.

Păi, dacă până ieri vremea a fost aşa şi aşa… Azi dacă a nins, ce? Că azi e mai frumos. În consecinţă, te îmbraci frumos. Şi-ţi dai genele cu rimel. Na, că aşa este. Să-ţi placă şi ție de tine. Căciula nu-ți dă prin cap să ți-o pui. Unde? Ei, cum unde, pe cap! Nu, las-o-n dulap! Şi ieşi. Şi tot mai ninge, şi-i tot frumos.

Un covrig în drum spre muncă? Da, după obicei, de ce nu? Ninge. Mai stai la rând, îți arunci ochii la ceas, apoi, spre stația de taxiuri. Că, de, am uitat să spun, maşina era sub un munte de zăpadă. Şi cum să scoți comoara din munte? Că doar n-ai târnăcop. O laşi aşa, ascunsă, cine ştie, dai de ea într-o zi cu soare.

E totul bine până aici. Plătesc, plec. Pe taxiuri, bătaie. Casc ochii mai bine: pe carosabil era ca la un concurs de patinaj. Maşinile rulau încet, ca într-un spectacol unde concurenții cu mișcările cel mai fin executate obțin aprecierile juriului, demonstrându-şi în acelaşi timp lor că au ajuns la performanțele mult dorite, după ani şi ani de antrenamente. Carosabilul, numai bun. Când alb şi pufos, când alb şi sticlos. Se aude în depărtare o ambulanță. Şi tot se aude, se aude, încă se mai aude. Într-un târziu, ajunge în dreptul meu. „E bine”, îmi spun. Fără să fi excelat vreodată la matematică, fac un calcul şi-mi dau seama că aş putea ajunge mult, dar mult mai repede pe jos. Ținând cont de distanță, viteză și timp (parcă aşa era), salutară trecerea ambulanței, pentru că aş fi petrecut mult şi bine pierzându-mă în conversații îndelungi cu conducătorul de taxi. Am luat-o la pas. Vântul şi ninsoarea îmi băteau din față, înțepându-mi obrajii, iar ochii-mi curgeau, clar fiind că nu mai zăream feeria din spatele draperiei și nu vedeam nimic. Simțeam până în creştetul înghețat cum îmi curg lacrimile grele şi, aoleu, negre! Căci rimelul, na, era unul normal. Ce-mi trebuia mie rimel rezistent la apă, că doar nu participam vreodată la olimpiada de înot.

Am ajuns la serviciu la timp, e drept, şi am fost întâmpinată cu hohote de râs. Am primit şi multe şervețele aşa, cu drag, pentru că le-am amintit colegilor de vremurile când, după obicei, de sărbători oamenii fie se pictau pe față, fie îşi puneau masca. S-a râs, şi asta e important. A, şi un lucru pe care l-am observat la traficul la care, din păcate (sau din fericire), nu am luat parte a fost fairplay-ul. Nu s-au folosit claxoanele. Toată lumea a înțeles pe toată lumea. Oameni faini, ce mai! Parcă, nu ştiu dacă o avea legătură cu sărbătorile care vin, mai buni şi mai blânzi.

Ori poate, ca să fac un joc de cuvinte, decât solitari (în maşini), mai bine solidari!

Știți „desene pe asfalt”, unde ne adunam cât mai mulți şi mâzgâleam? Bune și pneurile, de data asta! De iarnă să fie!

Ies din casă fără niciun gând.
Îmi pun pălăria și la întâmplare un pardesiu. Strada mă întâmpină cu zarva unei dimineți obișnuite vremii în care trăiesc. Pe sub borul pălăriei zâmbesc. Ochii îmi alunecă în lungul străzii și văd sub haine închise figurile prelungite de griji efemere și-n ultim moment evit ciocnirea c-o pălărie ce poartă sub boru-i un chip mohorât. 

Mi-e gândul totuna cu zâmbetul gol
Și umblu pe stradă cu pasul domol,
Îmi las singur văzul să prindă în zbor
Vreo doi porumbei
Și-i trag mai apoi cu un fir invizibil în jos,
Până la vârful pantofului ros,
Oprit spre popas. 

În lipsa oricărui gând, las păsările obișnuite cu tumultul străzii să-mi ghideze următorii pași. Continui să zâmbesc nefiresc în lumina ștearsă ce învăluie drumul la care am purces. 

Nu-mi pasă, nici nu gândesc.
Unde mă îndrept nu am habar.
Simt pașii cum coboară.
Am ochii măriți și zâmbetul slab, 
Alunec încet, nu-mi simt pantoful
Și mă aplec să-i leg șiretul. 
E goală strada,
Iar eu mă-ndrept.
Vântul îmi zboară pălăria,
Dar tot nu-mi pasă
Încă zâmbesc. 

Cu capul dezgolit,
Mă las dusă de vânt.
Ochii îmi curg înspre zborul pălăriei
Și-ncep să fug. 

Alerg acum pe stradă, dar parcă zburd. Râd din suflet. Ce fugă nebună îmi răsună în vântul ce mână din spate! Simt că-mi cresc aripi. Strâng pardesiul aproape de trup. Ca un ecou se-nalță în râsete niscaiva sunete.
De unde se aud? 

Din catedrală o orgă-i dă timpului note culese de vânt.

Voind să fug de singurătatea ce mă învăluia din toate părțile, bătui la ușa bunei mele prietene, care, într-un moment de mărinimie sufletească, mă amăgise insistând să o caut dacă vreodată mă voi afla în impas. Încă răsunându-mi în minte glasul ei cristalin și plin de exaltare, îmi urmai imboldul venit din vechea invitație și iată-mă apăsând cu degetul soneria prăfuită din laterala ușii amicei odinioară dornice de oblojit eventuale răni.

Cum nu-mi anunțasem vizita, sunetul produs de arătătorul uitat pe sonerie umplu casa prietenei de un vacarm numai bun să trezească morții și câțiva vecini cuprinși de molatice simțiri după truda diurnă, dar nu și pe ea. Aflai mai târziu că-și făcea siesta. Îmi păru rău că nu-i scrisesem mai întâi, dar mă scuturai repede de acel sentiment, controlându-mi totodată degetul, parcă interogând apucătura insistenței lui.

Se mai întâmplă, îmi spusei, să te lași pradă amintirilor, să le aduci zglobii în prezent, cosmetizând înstrăinarea, umplând-o cu ceea nu este, nici n-a fost, dar poate va fi. Amăgirile nostalgiei au de multe ori darul înfrumusețării unei realități cenușii.

Mă îndepărtez cu un sentiment apăsător de cercetare dușmănoasă a pașilor repezi spre o altfel de însingurare, căreia multora dintre noi ne place să-i spunem „acasă”.

O rup la fugă pe o alee îngustă ce se abate din drumul cu care eram obișnuită, iar inima începe să-mi bată tare, simt cum îmi fuge pământul de sub tălpile bătătorite și-mi vine să zbor, urcând o nouă treaptă a singurătății pe care o chem dintr-un iminent viitor.

O văd prea bine, o aud în picăturile ploii, care se preling pe trupul ostenit de prezent și trecut.

Fulger! Acum știu! Prezentul este fulgerul născut dintre acei nori care se tot abat, dând sensul acestei vieți. O clipă. Asta e! Îți luminează calea, îți dă fiorul și adesea întreg tumultul se varsă într-un tunet, iar tu te naști din nou.

Simt ploaia cum îmi scaldă chipul, alerg  continuu pe alee și văd luminișul dincolo de plopi.

Mâna îmi urcă spre față și prind în palma moale dintre picuri de ploaie șiroaie de lacrimi și încă fug.

Ah, mă tot uit îndărăt. Tristețea mi-e soră. Vitregă, ce-i drept.

Haotică goana, sunt iar în trecut.

Acolo mi-e mama. Vreau s-o salut.

O sun. Nu-mi răspunde. Ce-o fi făcând?

Știu că-i sunt dragă, așa că merg să mă vadă.

Oh, dar sunt plouată, iar ochii-mi tot plâng.

Întârzii, măicuță, sunt totuși pe drum.

Te port în suflet. Tu ești cu mine acum.

Mă aflai pe-nserate bătând încă drumurile în deslușirea realității din care fac parte.

Cu fiecare inspirație, viața îmi reînnoia perspectiva.

Mă pornii spre gară…

Îmi purtam agale brațele goale pe lângă trup, descoperind dansul în mersul din timpul crepusculului vinețiu, legănându-mă ca un acrobat aflat la începuturi pe frânghia ce unește cele două capete ale existenței. Îmi simțeam zvâcnirea nervoasă la fiecare pală de vânt ce-mi amenința înaintarea spre următoarea stație. Îmi fixam în lumina confuză un punct pe care să-l apuc. Treceam de la frica de moarte la extazul înălțării, dincolo de punctul ce căpătase proporțiile orbitoare ale divinului aflat departe de natura cu care mă obișnuisem încă din vremea primilor pași.

Am înțeles că frânghia trebuie ruptă de la legătura cu exteriorul, întărind-o în sensul solitudinii supreme. În acea gară îmi luasem biletul spre nicăieri. Îmi câștigasem prin dobândirea lui libertatea. Mergeam într-adevăr acolo unde nimeni nu mă aștepta și unde toate așteptările mele luau sfârșit.

Așa că am strigat viitorului:

-Prezent!

Am intrat în sfârșit într-o singurătate absolută, în fericire. Acum am totul fără a avea nimic.

– Hei, fetițo! Vino, apropie-te!

Haide! Să nu-ți fie teamă!

Așa, stai să-ți îndepărtez din colțul gurii…

Ce-i asta? O firimitură. Gata, uite, am luat-o!

Ce ascunzi în mână?

Un fir de iarbă, să-l dai după deget inel?

Așază-te o clipă! Stai să vorbim!

Ești speriată. Văd asta la tine-n privire.   

Ți-e sete, copilă? Ah, nu știi cine sunt!

Iartă-mi intrarea… Vezi tu? Eu te știu.

Nu, nu sunt vreo-nchipuire.

Sunt eu, doar că mă uit la tine și nu știu cum să-mi spun.

Stai, să-ți așez șuvița zburlită de vânt!

Ha! Ha! Ha! Ai fața murdară!

Nu, nu vreau să te supăr. Îmi pari grozavă.

Uite, am aici o batistă! Așa! E mai bine.

Îmi eşti tare dragă!   

Ochii mei îți par o oglindă?

Ei, lasă, acum vreau să-ți spun, da, să-ți spun că eu sunt aici, mda, sunt… În fine, sunt aici, dar cine sunt?   

Ah, stai! Lasă-mă să-ți văd genunchii!

Ce-s astea, julituri? De mult le uitasem.

Te dor? Nu-mi spune!

Mi-e dor de joacă.   

De ce plângi? Te-ai rătăcit?

Haide, să nu-ți fie teamă! Ne-am regăsit!