Ies din casă fără niciun gând.
Îmi pun pălăria și la întâmplare un pardesiu. Strada mă întâmpină cu zarva unei dimineți obișnuite vremii în care trăiesc. Pe sub borul pălăriei zâmbesc. Ochii îmi alunecă în lungul străzii și văd sub haine închise figurile prelungite de griji efemere și-n ultim moment evit ciocnirea c-o pălărie ce poartă sub boru-i un chip mohorât. 

Mi-e gândul totuna cu zâmbetul gol
Și umblu pe stradă cu pasul domol,
Îmi las singur văzul să prindă în zbor
Vreo doi porumbei
Și-i trag mai apoi cu un fir invizibil în jos,
Până la vârful pantofului ros,
Oprit spre popas. 

În lipsa oricărui gând, las păsările obișnuite cu tumultul străzii să-mi ghideze următorii pași. Continui să zâmbesc nefiresc în lumina ștearsă ce învăluie drumul la care am purces. 

Nu-mi pasă, nici nu gândesc.
Unde mă îndrept nu am habar.
Simt pașii cum coboară.
Am ochii măriți și zâmbetul slab, 
Alunec încet, nu-mi simt pantoful
Și mă aplec să-i leg șiretul. 
E goală strada,
Iar eu mă-ndrept.
Vântul îmi zboară pălăria,
Dar tot nu-mi pasă
Încă zâmbesc. 

Cu capul dezgolit,
Mă las dusă de vânt.
Ochii îmi curg înspre zborul pălăriei
Și-ncep să fug. 

Alerg acum pe stradă, dar parcă zburd. Râd din suflet. Ce fugă nebună îmi răsună în vântul ce mână din spate! Simt că-mi cresc aripi. Strâng pardesiul aproape de trup. Ca un ecou se-nalță în râsete niscaiva sunete.
De unde se aud? 

Din catedrală o orgă-i dă timpului notele culese de vânt.

Voind să fug de singurătatea ce mă învăluia din toate părțile, bătui la ușa bunei mele prietene, care, într-un moment de mărinimie sufletească, mă amăgise insistând să o caut dacă vreodată mă voi afla în impas. Încă răsunându-mi în minte glasul ei cristalin și plin de exaltare, îmi urmai imboldul venit din vechea invitație și iată-mă apăsând cu degetul soneria prăfuită din laterala ușii amicei odinioară dornice de oblojit eventuale răni.

Cum nu-mi anunțasem vizita, sunetul produs de arătătorul uitat pe sonerie umplu casa prietenei de un vacarm numai bun să trezească morții și câțiva vecini cuprinși de molatice simțiri după truda diurnă, dar nu și pe ea. Aflai mai târziu că-și făcea siesta. Îmi păru rău că nu-i scrisesem mai întâi, dar mă scuturai repede de acel sentiment, controlându-mi totodată degetul, parcă interogând apucătura insistenței lui.

Se mai întâmplă, îmi spusei, să te lași pradă amintirilor, să le aduci zglobii în prezent, cosmetizând înstrăinarea, umplând-o cu ceea nu este, nici n-a fost, dar poate va fi. Amăgirile nostalgiei au de multe ori darul înfrumusețării unei realități cenușii.

Mă îndepărtez cu un sentiment apăsător de cercetare dușmănoasă a pașilor repezi spre o altfel de însingurare, căreia multora dintre noi ne place să-i spunem „acasă”.

O rup la fugă pe o alee îngustă ce se abate din drumul cu care eram obișnuită, iar inima începe să-mi bată tare, simt cum îmi fuge pământul de sub tălpile bătătorite și-mi vine să zbor, urcând o nouă treaptă a singurătății pe care o chem dintr-un iminent viitor.

O văd prea bine, o aud în picăturile ploii, care se preling pe trupul ostenit de prezent și trecut.

Fulger! Acum știu! Prezentul este fulgerul născut dintre acei nori care se tot abat, dând sensul acestei vieți. O clipă. Asta e! Îți luminează calea, îți dă fiorul și adesea întreg tumultul se varsă într-un tunet, iar tu te naști din nou.

Simt ploaia cum îmi scaldă chipul, alerg  continuu pe alee și văd luminișul dincolo de plopi.

Mâna îmi urcă spre față și prind în palma moale dintre picuri de ploaie șiroaie de lacrimi și încă fug.

Ah, mă tot uit îndărăt. Tristețea mi-e soră. Vitregă, ce-i drept.

Haotică goana, sunt iar în trecut.

Acolo mi-e mama. Vreau s-o salut.

O sun. Nu-mi răspunde. Ce-o fi făcând?

Știu că-i sunt dragă, așa că merg să mă vadă.

Oh, dar sunt plouată, iar ochii-mi tot plâng.

Întârzii, măicuță, sunt totuși pe drum.

Te port în suflet. Tu ești cu mine acum.

Mă aflai pe-nserate bătând încă drumurile în deslușirea realității din care fac parte.

Cu fiecare inspirație, viața îmi reînnoia perspectiva.

Mă pornii spre gară…

Îmi purtam agale brațele goale pe lângă trup, descoperind dansul în mersul din timpul crepusculului vinețiu, legănându-mă ca un acrobat aflat la începuturi pe frânghia ce unește cele două capete ale existenței. Îmi simțeam zvâcnirea nervoasă la fiecare pală de vânt ce-mi amenința înaintarea spre următoarea stație. Îmi fixam în lumina confuză un punct pe care să-l apuc. Treceam de la frica de moarte la extazul înălțării, dincolo de punctul ce căpătase proporțiile orbitoare ale divinului aflat departe de natura cu care mă obișnuisem încă din vremea primilor pași.

Am înțeles că frânghia trebuie ruptă de la legătura cu exteriorul, întărind-o în sensul solitudinii supreme. În acea gară îmi luasem biletul spre nicăieri. Îmi câștigasem prin dobândirea lui libertatea. Mergeam într-adevăr acolo unde nimeni nu mă aștepta și unde toate așteptările mele luau sfârșit.

Așa că am strigat viitorului:

-Prezent!

Am intrat în sfârșit într-o singurătate absolută, în fericire. Acum am totul fără a avea nimic.

– Hei, fetițo! Vino, apropie-te!

Haide! Să nu-ți fie teamă!

Așa, stai să-ți îndepărtez din colțul gurii…

Ce-i asta? O firimitură. Gata, uite, am luat-o!

Ce ascunzi în mână?

Un fir de iarbă, să-l dai după deget inel?

Așază-te o clipă! Stai să vorbim!

Ești speriată. Văd asta la tine-n privire.   

Ți-e sete, copilă? Ah, nu știi cine sunt!

Iartă-mi intrarea… Vezi tu? Eu te știu.

Nu, nu sunt vreo-nchipuire.

Sunt eu, doar că mă uit la tine și nu știu cum să-mi spun.

Stai, să-ți așez șuvița zburlită de vânt!

Ha! Ha! Ha! Ai fața murdară!

Nu, nu vreau să te supăr. Îmi pari grozavă.

Uite, am aici o batistă! Așa! E mai bine.

Îmi eşti tare dragă!   

Ochii mei îți par o oglindă?

Ei, lasă, acum vreau să-ți spun, da, să-ți spun că eu sunt aici, mda, sunt… În fine, sunt aici, dar cine sunt?   

Ah, stai! Lasă-mă să-ți văd genunchii!

Ce-s astea, julituri? De mult le uitasem.

Te dor? Nu-mi spune!

Mi-e dor de joacă.   

De ce plângi? Te-ai rătăcit?

Haide, să nu-ți fie teamă! Ne-am regăsit!

   Jack, pisoiașul, încă rătăcea prin vise când primele raze străpunseră geamul ferestrei. Lumina nouă îi descâlci somnul adânc, iar el deschise ochii buimac. Cuprinse camera în privirea-i neclară și cu un gând nedeslușit se avântă spre pervaz.   

Razele jucăușe îi dansau prin față, iar câteva păsări îi gâdilau într-un fel plăcut urechile cu trilurile lor. Îl apucă un dor de ducă, să iasă, să adulmece pe-ndelete parfumurile ce-i loveau nările amorțite de atâta somn. Calea i-o deschise o vrabie îndrăzneață ce bătu din aripi într-un îndemn. Sări după ea prin fereastra întredeschisă.  Privind retroactiv, ar fi trebuit să-și dea seama că-n deschiderea ferestrei se afla o capcană. Pe atunci însă, nu așa o vedea. Cu multă grijă își trase codița și, adulmecând mirosurile, păși în iarbă. Vrabia vicleană își luă zborul, când s-o apuce fu prea târziu. Ei, dar văzu portița, și vreo doi fluturi îl îmbiară să-i prindă, că, de, se auzise, prin lume se spuse, că Jack este un năzdrăvan pisoi.   

Porni așadar pisoiul în goană și dete cu căpșorul în poartă. Îi trebui ceva timp să-i treacă durerea. Împinse cu lăbuța obstacolul mare și liber fugi pe alei după fluturi. Aceștia zburară spre cer, iar motanul rămase pe stradă cu buza umflată.

   – Păi ce să mai facă acum că primise cu atâta-ncântare o astfel de joacă?!

   În colțul străzii, îmbietoare, statornicea o cutie din care arome nemaipomenite îl traseră la ea. De l-ați fi văzut cu câtă ardoare dădea cu lăbuța să afle motanul ce-ascunde cutiuța!

   O împingea în susul și în josul străzii, când îl acoperi o umbră mare, care făcu să i se zbârlească întreaga blăniță. Fiorul nu-l părăsi nici când fu luat pe sus și se trezi în mâinile unui domn gras, cu nasul roșu. Răutăcios, acesta râse știrb, împroșcându-l cu salivă urât mirositoare:

„-A mea e mâncarea. Ia-ți laba de pe cutie, mâță neghioabă!”   

Ce spaimă pe bietul motănel! Îi îngheță sângele în vene, blocat în brațele groase ale  omului străzii. Zgomotul unei mașini îl făcu pe motan să tresară, iar omul își trase trupul greoi din calea automobilului. Am putea crede că acela a fost momentul lui norocos, dătător de niscaiva libertate. Și-a înfipt ghearele în haina zdrențăroasă și, urcând pe umerii masivi, se agăță de barba încâlcită, iar printr-un salt numai de el știut, scăpă de strânsoarea lipicioasă.   

Alergă în necunoscut. În fugă imaginile se tot amestecau; casele difuze se contopeau cu pomii, aceștia cu oamenii care se preschimbau în mașini, care în cele din urmă deveneau totuna cu pământul ce părea că se răstoarnă și toate erau totul, iar totul era un rotund. Rotund se făcu și el, ghem într-un sfârșit, lângă roata unui camion.

   Simțea că nu mai are suflet, că acesta îl părăsise, șezând liniștit în fotoliul din casa unde întâia oară deschise ochii. Suspinul își găsi ecoul într-un miorlăit. Îl credea al său, dar pe când mintea îl plimba în liniștea casei, realitatea i se arăta cu totul altfel. De undeva de sus i se aruncă dinainte un tip cu blana numai pete, iar sprânceana stângă îi lipsea cu desăvârșire.

„- Semn rău!” își spuse pisoiașul nostru.  

  Fără să stea prea mult pe gânduri, se cățără pe roata mare a camionului și nu i-a fost greu să urce în remorca acestuia. Ținând o țigară între buzele subțiri, camionagiul scoase câteva înjurături, ocărându-l pe motanul fără sprânceană. Trist, acesta se îndepărtă urându-i în sinea lui tot binele fratelui său. Totuși, în torsul motorului pornit, printre fumul gros pe care vechiul camion îl arunca în urmă, îi strigă eroului nostru:

„- Noroc bun, frate!”

   Tușind plin, se-ntoarse la treburile lui. Avea el destule…

Jack, pisoiașul, zăcea sub prelata grea, neînțelegând nimic din ce i se întâmpla.

„Cine era Sprânceană? Ce o fi vrând să-i spună?

De ce-ar avea nevoie de noroc?

‘Noroc bun, auzi!'”

Se obișnui cu zgomotul ros al motorului și se lăsă legănat de roțile care se derulau pe asfalt.    Neștiutor cum era, timpul nu i se arăta dușman, dar felul în care acesta se împlinea avea să-l ducă departe.

   Era înțepenit în același loc când camionagiul își termină cursa. Tipul uscățiv dintre ale cărui buze țigara se ițea ca o prelungire naturală ce-i asigura în permanență nasului rolul de horn fumegând, de parcă acesta i-ar fi fost unicul scop, trase cu forță prelata sub care se adăpostise pisoiașul nostru. De cum îl văzu, vru să pună mâna pe el.

   În zadar încercă bietul motănel să se apere; scoase ghearele, își arătă colțișorii, ba chiar scuipă. Camionagiul fu mai abil. Îl înșfăcă. Vru să-l scuture și să-l azvârle, dar, după ce-i admiră blana moale și lucioasă, chibzui că, așa lefter cum era, o asemenea descoperire poate fi un deosebit și valoros dar pentru țâncii săi obraznici.

   Îl aruncă într-o geantă ponosită, al cărei fermoar îl făcu din nou captiv pe bietul motan. În drumul lui spre casă îl ameți de tot.

   Odată ajuns în curte, camionagiul trânti geanta cât colo și, cu o privire neagră, cercetă bătătura. Îndată voci ascuțite umplură locul. De niciunde apărură mutrele murdare și arse de soare ale odraslelor năbădăioase. Își salutară tatăl după obiceiul lor, urlând cât îi țineau plămânii, fiecare cerșind atenția tatălui fără a o primi vreodată. „De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere” și așa cum spune zicala, nici de la acest om nu puteai pretinde un cât de mic sentiment nobil. Se tolăni pe un scaun jerpelit, trimițând una dintre odrasle să-i aducă ceva rece de băut.    În acest răstimp, Jack, motanul, de abia mai respira în aerul închis. Începu să se agite, iar țâncilor le-a fost de ajuns cât să vadă geanta mișcând.

   Săriră pe ea, iar când îl văzură, îl luară pe sus. Nimeni nu și-ar fi dorit să fie în pielea lui atunci. Cei patru năzdrăvani, căci patru erau, îl apucară, îl zgâlțâiră, îl traseră care încotro, pentru că fiecare îl voia doar pentru el. Și asta nu a fost tot, pentru că după ce s-au luptat strașnic pentru revendicarea lui, a venit rândul fiecăruia să facă cunoștință cu el. Dar cum așchia nu sare departe de trunchi, și acestora le lipsea compasiunea. Să nu mai lungim vorba, întâlnirea cu astfel de omuleți nu a fost lucru plăcut pentru eroul nostru.

   A scăpat din casa camionagiului într-un târziu, când luna albă i se arăta prin gaura din acoperiș. Toți ai casei adormiră care pe unde apucă, iar el, motanul, se strecură prin pod, fugind fără să privească în urmă.

Ce a urmat nu a păstrat cu totul în amintire. A pierdut zile și nopți stând ascuns prin crânguri și grădini. Mânca pe apucate. În diminețile generoase, roua îi astâmpăra setea. Într-o asemenea picătură de rouă se revărsa pentru el un întreg ocean. Se avânta prin ierburi, fiindu-le recunoscător pentru lacrimile lor. De ale lui uitase. Plânse, dar văzând că nu-i timpul să-și plângă de milă, își căuta rostul din nou. Și drumul. Drumul spre casă. Casa lui minunată, cu flori și căldură, cu apă proaspătă, care dacă nu era rece, pe vremuri, lucrul acesta îl făcea să fie nefericit. Ce ți-e și cu fericirea asta! Atunci când ți se întâmplă nu știi că ești fericit. Farmecul ei îl simți abia după aceea. Alungă nostalgia. În fiecare clipă petrecută departe, viața îl învăța. Iar lecțiile vieții de atunci, deși erau grele, avea să și le amintească cu drag mai târziu.

   După lungi căutări și după alte rătăciri, într-o zi, Jack, motanul, recunoscu o stradă. Era strada aceea care îl ademenise cu o cutie! Recunoscu și portița în dreptul căreia dănțuiau fluturii. Nu se mai aruncă ca altădată. Se uită atent în jur, împinse poarta sigur pe el, pătrunse în curtea pe care o găsi la fel de prietenoasă, păsările care umpleau bolta cu cântul îi gâdilau și acum plăcut urechile, dar, fără a se avânta spre zborul lor necunoscut, făcu doar un salt spre marginea ferestrei. O găsi în lumina după-amiezii tot întredeschisă, exact ca în dimineața aceea când sărise din vise.  

  Acasă e locul ce-și are izvorul și apa cea vie ce curge din el.

Știu că, deși iubesc soarele până la nebunie,
O singură rază îmi este de-ajuns.
Mai curată nebunie ar fi ca,
Urmând glasul nestăvilitei mele inimi,
Să ajung până acolo încât să-l cuceresc,
Făcându-l să-mi topească amorul
În clocotul unei secunde de tandrețe,
Sfârșită-nainte de a fi.

Știu că norii sunt aducători de viață
Și iarăși iubesc!
Dar tot ce am nevoie este miracolul ploii,
Pe care, dacă l-aș urmări până la nori,
M-aş stinge într-un fulger
Și-ndată iubirea s-ar risipi.

Știu că iubesc o floare
Încă din mugurul plesnind în raza de soare,
Apoi în muget de ploaie și-n vis.
Oh, vremelnică este!
Să-i grăbesc moartea culegând-o
Nu are rost, îmi tot zic,
Aşa că o iubesc în tăcere,
Îi las de la mine un timp.

Năstrușnică în primăvară,
Copilandra buclucașă,
Pas zglobiu în raza vieții,
Vânt suflând deasupra sorții.

Sânii-i coc în buza verii,
În livezi îşi lasă merii,
Roade dulci scăldând în soare,
Clopote răsună-n zare.

Când, mustind în pragul toamnei,
Doina-și cântă arzător,
Firul ierbii îi şopteşte
Că-i sub bruma anilor.

Iată, pe nepusă masă,
Târziu, pe la ceasul serii,
I se arată-n pragul casei,
Cu puzderie de sloiuri,
Fiica cea din flori a morții.

Timpul său e-n iarna vieții,
Tot mai rece, tot mai plânsă,
Îngenunchind pe oricine
O găsește la răscruce.

Îndrăznește să privești către soare,
Doi ochi treji și-un al treilea, de vrei
Să dai noaptea în schimbul luminii,
Să crezi că-i just schimbul altfel,
În beznă statornicești.

Îndrăznește de astăzi
Să crezi într-o lume mai bună!
Fii tu pionierul acestui crez!
Alungă îndoiala și crede în tine!
Să ştii că poți munții să-i muți,
Dacă vrei!
Şi nu lăsa pe mâine, căci munții-s
săpați,
De vremuri se trec.
Acum este timpul să faci tot ce vrei,
Ai mintea, vederea ți-e bună,
Cu inima blândă ia harta în mână,
Fă ape să curgă oriunde doreşti!

Am întâlnit azi-noapte un demon
Ce stăpânea un trup pierdut
De sufletul ce îl servise
Vreun sfert de veac,
Dar n-a putut să-i țină piept
Stăpânitorului demonic.

Am vrut să îl privesc în ochi,
Să văd adânc ce stă ascuns,
Dar în genunea ființei sale
Nici urmă de vreun simțământ
Rămas din sufletul răpus.

În clocotul mâniei sale
Văzui doar fiere şi venin
Și îmi păreau mistuitoare
Pentru trupul stăpânit.

Am vrut să îi aştern iubirea
Înaintea ochilor pierduți,
El a călcat-o în picioare,
Fără măcar s-o fi văzut.

Un răcnet fioros țâşnise
Din hăul lui de nepătruns,
Grozavă-mi fu neliniștirea
Şi frica mă făcu să fug.

Mă-ntreb în zorii noii zile
Cum oare n-am știut să lupt,
Să-ngenunchez cu a mea iubire
Năravul omului îndrăcit.

Oh, îmi doresc să fi putut
Cu dinții fiara s-o apuc
Şi fierea în bucăți să-i rup,
Iar sufletu-i rătăcitor
Să urce culmea dragostei.

De-aş fi știut, de-aş fi putut
Să înfrâng fiara şi s-aduc
Acasă sufletul pierdut,
Să-i treacă oful de urât.

Îți spun, prietene, că astăzi
Vremea e tot mai plânsă
Într-un oraş poate mai trist
Decât acela pe care l-ai descris.

Cavoul despre care
Vorbit-ai odinioară
S-a-nchis deasupra noastră,
Și-i negură ca în vis morbid.

Şi plânsul mă cuprinde azi,
Cum pe tine te podidea
Pe timpuri,
Căci vii umblăm pe afară,
Dar morți parcă ieşiți
Din plumburiu cavou
Despre care-ai scris.

Îți scriu, prietene,
Din ceața vremii mele,
Amurgul mă-nfioară,
E rece şi tot trist.

Tot fără soare-i timpul,
Doar umbre şi pustiu,
Opac e cerul
Peste această zare
Şi poate-i alt plâns,
Dar totuşi e pustiu
La fel ca în cavoul
Despre care-ai scris.

Bacovia, poetul,
Oraşul cenuşiu,
Trăieşti prin mine astăzi,
Iar eu te am în vene
Şi ceru-i vinețiu.

Grandiosul Cosmos toarce
Milioane de ani-lumină,
Stelele se învârt în haos,
Scânteind în armonie,
Alteori iscând dezastre.

Coborându-se cortina,
Ziua lunecă în noapte,
Pe Pământ lumina scade,
Iar în liniștea deplină
Oamenii nutresc odihna.

Fiecare-și duce aleanul,
Dar și visele din ziuă,
În singurătatea caldă,
Când se-ntinde la odihnă.

Fie ca în somnul dulce
Să reînvie împlinirea,
Din visări nască-se astre
Dătătoare de lumină.

Din adâncul întuneric
Se înalță câte o rugă,
Ici și colo în pacea nopții,
Dând speranțe omenirii.

Câte un copil ce crede
În puterea rugăciunii,
Cu glas molcom el șoptește,
Stând la geam în raza lunii,
Crezul lui că sorții noastre
Universul îi surâde.

Câte o mamă îngrijorată
Strigă stelelor s-o audă,
Zodiacul să-i aștearnă
Pruncului o soartă bună.

Un bolnav pe patul morții
Cheamă îngerii să stingă
În lumina slabă a lunii
Anii grei de suferință.

Și un altul ce se culcă
Împlinit cu a sa menire,
Zorii însă-l găsesc rece,
În întreaga sa simțire.

În crepuscul se arată
Doar luceafărul sfios,
Pe Pământ tumultul vieții
Rupe din puterea nopții,
Alte sensuri căpătând.