În cei șapte ani de când e fiul meu pe Pământ am tot căutat ploaia de vară, dar n-am găsit-o. Eram cu treabă sau la treabă. Aveam, totuși, un singur gând – s-o știe el așa cum o știusem eu, copil fiind.
Așa că într-o zi de iulie rugile mele s-au împlinit: soare, cald, molcom totul, când, deodată, de nicăieri, rapizi și sinceri, neanunțați stropii se îngrămădeau în ploaie – mulți și energici, dar mai ales calzi.
Caut copilul și nu-l găsesc, parcă-i ascuns de strălucirea verii. Dau de el în cel mai răcoros colț și-i strig să iasă iute, că am promisiune de ținut. Îmi făgăduisem să-l bucur de farmecul ploii, așa cum mă bucurasem eu, dinăuntrul ei. Și, fugi copile (cu mine de mână) să nu ratăm stropii în goana lor.
Obișnuința umbrelei! Astfel că ne trezim cu ea cu tot afară și stăm ascunși dedesubtu-i, Doamne Ferește, să nu ne udăm! Preaplinul străzii ne inundă gleznele călduț. Trag umbrela spre mine și-l las pe fii-miu să se ude. Râde! E fericit! Încă nu-i sigur că are voie sa facă asta: „Mama, ce vor zice ceilalți oameni?” „Să nu ne pese, să ne bucurăm!”
Abandonez umbrela şi ne jucăm zglobii în ploaie ca doi copii. Copil el, copil eu. Și-i râset, și-i veselie, și-i soare, și tot mai multă ploaie. În jur oamenii fug grăbiți cu treburi, cu grija să nu-și ude hainele. Noi cu ploaia, restul cu fuga!
Noi uzi, frumoși și fericiți!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s