Acum vreo două toamne…
Zăresc la capătul potecii
Crâmpei d-eternitate;
Fac pași-ndărătul secundei timpului prezent,
Amân eternitatea, îi spun să mai aștepte…
De atunci străbat întruna bătutele poteci,
Arunc priviri furișe spre luminos crâmpei,
Revăd eternitatea, toată splendoarea ei,
Sunt prinsă încă-n secunda ades înșelătoare,
Ce zboară cu uşurință prin viața trecătoare.
Trăiesc cu toată fiinţa apus şi răsărit,
Parcă aievea-s anii ce-n timp s-au risipit
Mirarea nu mi-e mare când bate ceasul toamnei
La mine în asfinţit.
Zăresc eternitatea din capătul potecii…