Uimitor cum își iau rămas-bun animalele de la prieteni! Am văzut privirea tristă a câinelui uitându-se după stăpânul său. Bătrânul luase cea mai grea decizie, aceea de a începe o viață nouă, după ce, multă vreme, mare parte din timp și-o petrecuse doar cu cele câteva patrupede din curte. În rest, casa goală, din când în când îi trecea pragul un bun prieten, nici el prea tânăr. Nu se plânse niciodată că i-ar lipsi ceva. Nici foame parcă nu-i era… prea singur doar. Ducea această tristețe de ceva timp. Tristețea singurătății. Nici el nu-și dăduse seama. Îl cuprinsese încet-încet, i se strecurase în suflet și, ușor, îl clătinase.
Fusese om puternic, o minte pătrunzătoare. Inteligența și-o păstra vie, dar zâmbetul îi dispăruse. Și pofta de viață, și ea îl părăsise. Doar ele, necuvântătoarele prietene erau acolo. Îl iubeau așa cum oamenii nu pot. Împrumutaseră ceva din felul lui de a fi, resemnarea, poate blândețea ori tristețea, bunătatea lui sau un bun-simț desuet…
De data asta l-am găsit bucuros, fără a i se vedea pe chip, stând de vorbă cu prietenul său. Venise cu înghețată de ziua lui. Stăteau unul lângă altul, mâncând inghețată, erau fericiți. Rar am văzut ochi fericiți care să plângă în același timp. Așa erau ochii bătrânului prieten. Zâmbeau și plângeau totodată. Era, poate, ultima lor întâlnire. Îi spusese că a hotărât să-și ia la revedere de la singurătate. Era de ajuns.
Fusese îndelung singur. Obișnuința, dragul de locul lui nu mai erau atât de puternice. Îl măcinase singuratatea și se hotărâse să-și ia rămas-bun. Nu dormise toată noaptea la gândul că va pleca. Îi propusesem să mergem la căminul de bătrâni și a decis. A cântărit îndelung și-a zis să încerce… A luat, zicea bunul lui prieten, cea mai bună decizie. Asta cred și eu, mai ales că i-am gasit acolo, la cămin, pe cei ca el mult mai bine împreună, într-o căsuță plină, caldă, primitoare, cu miros dulce de plăcintă caldă și trandafiri în curte, unde în fiecare seară poveștile curg lin…
S-a mișcat repede cu bagajele, cu pusul treburilor la punct. În timp ce-și încheia socotelile în vechea lui casă, Rex nu-și dezlipea ochii de la ușă. N-am să uit niciodată acea privire… câte înțelesuri, cât de multe simțiri. A plâns cu schelălăieli scurte când a ieșit bătrânul. Iar pisica roșcată s-a așezat în prag. A rămas acolo, neclintită, ireală parcă. Câinele plângea, pisica nu mișca… Rămâneau amintiri vii, în grija dragului prieten.
Rămas-bun plin de emoții adânci. Bunicul drept, frumos, încrezător, îşi muta privirea către viitor. Îmi întinse mâna cu încredere, aşa cum i-o apucam eu când învățam să merg.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s