Frumoasa Albastră

 

 

CE90D12E-3FE0-410B-B75A-3AAF899999C9La marginea Universului domnea monstruosul Zu-Kan. Își împrăștia mânia în stânga și-n dreapta, nelăsând să-i scape nepedepsită nici măcar o stea care îndrăznea să-l salute prietenos, invidios fiind pe frumusețea acesteia. Nu-i plăceau stelele scânteietoare, își împingea furia la cote maxime, străbătând cu viteză uimitoare milioane de ani-lumină, să strivească micuțele planete care, prin simpla lor frumusețe, îi aduceau un real afront.
Înlăturase din arealul său tot ce se putea numi frumos, din când în când se aventura în vecinătate, să se asigure că n-a mai apărut vreun corp ceresc deosebit, să-i stârnească interesul.
De ceva vreme un gând urât nu-l lăsa în pace. Auzise întâmplător că undeva, la milioane de ani-lumină depărtare, exista o planetă uluitoare, care se deosebea dintre toate prin culoarea sa albastră cum până atunci nu se mai văzuse. Se zvonea că planeta albastră are glasul melodios, ce-i face cântecul desăvârșit, frumusețea ei încântătoare atrage privirile asemeni unui magnet, iar ceea ce o face remarcabilă, natura prietenoasă.
Monstruosul Zu-Kan se încruntă nemulțumit și, făcându-și și un plan bazat pe calcule precise, plecă în acțiune. Până atunci nu purcese atât de departe, dar ura ce-i inundase întreaga făptură nu l-ar mai fi lăsat niciodată liniștit.
Nu putea admite în ruptul capului că undeva, undeva în Universul acesta, Universul lui, putea exista ceva extraordinar, ceva atât de frumos încât nu era stea să nu vrea să-i lumineze cerul. Dar nu, planeta albastră nu putea exista, și, dacă era așa, el, Zu-Kan, nu trebuia să stea cu mâinile-n sân. Trebuia distrusă. Îi scăpărară ochii de mânie și-și proiectă cu ochii minții planul diabolic. Perfect! Era perfect! Planul era ticluit la secundă. Acum totul era o chestiune de timp. Se rostogoli de trei ori peste cap. Lucrurile stăteau cum nu se putea mai bine, nu-și pierduse antrenamentul. Anii petrecuți făcând lungi antrenamente aveau să-i prindă bine.
Gândul răului pe care l-ar putea pricinui îi încălzi întreaga ființă. Mintea i-o luă razna și, de furie, mai lovi vreo două-trei stele ce-i ieșiră intâmplător în cale.
Nu, nu trebuie să facă asta, trebuie să se calmeze, trebuie să-și păstreze întreaga enegie pentru Frumoasa Albastră.
Râse crud, pocni, totuși, niște asteroizi și se cufundă într-un somn negru. Cât dormi nu știu, dar se trezi cu forțe noi. Și, iute cât ai zice “pește”, plecă.
Călători mult, văzu multe, dar nimic nu-l impresionă. Se mai distra dând nervos cu șutul unor pietre ce-i stăteau în drum.
Înghiți distanțe întregi cu voluptate, urmărindu-și visul negru, intuind locul unde se născuse Frumoasa Albastră. Rătăci drumul de vreo două ori, dar noroc cu o cometă ce-i lumină calea. Se ascunse în coada cometei și fură secretele ascunse-n praful înghețat. Le desluși și-și croi drumul în direcția indicată de norul gros.
Credea că merge pe o pistă greșită, când hotărî să se odihnească. Plutea în somnul greu, când, prin vis, auzi glasul suav. Intona un cântec care pe înnegurata planetă o făcu să zâmbească.
Se trezi speriată de zâmbetul care brusc se transformă într-un rictus vinețiu. Răutatea îi cotropi toată fața, valuri de lavă îi curgeau prin nările groase și-i invadară gura, flăcări îi țâșneau prin ochii și urechile fierbinți, dinții-i străluceau asemeni unor săbii bine meșteșugite.
Avu pornirea să atace. Dar nu putea. Încă nu. Încă nu văzuse Planeta Albastră. Ura îi întunecase mintea și flăcările nu-i lăsară privirea să pătrundă adevărata frumusețe. Si cântecul trebuia să înceteze. Nu putea suporta! Glasul Pământului! Acesta era, Glasul Pământului. Cântecul Păcii. Dacă nu acționa la timp, acesta o va dezarma.
Își adună resursele, văzu tot ce se putea vedea, auzi tot ce se putea auzi. Ce-ar fi putut urma? Putea să-i placă?
Nu! Așa ceva nu se putea. Lui Zu-Kan nu putea să-i placă nimic. Nu putea să iubească Pământul, această planetă albastră despre care se minuna întreg Universul, a cărei vibrație pur şi simplu te încânta. Dar nu pe el, nu pe Zu-Kan. Pe el nimic nu-l putea face să vibreze așa. El nu cunoștea iubirea, pe el nu-l putea contamina.
Și lovi cu fermitate. Impactul zgudui cu putere Planeta Albastă. Valuri de lacrimi îi inundară ființa. Cu ochii plini, îl privi mirată pe Zu-Kan și, șuierând, îl întrebă “De ce???”
Șuierul său îl învălui pe Zu-Kan, care-și acoperi urechile, și cu ultimele sforțări își înfipse pumnul greu în obrazul Terrei, iar apoi căzu în hău.
Terra era devastată. Focul se amestecă cu apa și ființa întreagă i se cutremură.
A plâns mult Terra, nevenindu-i să creadă că cineva putea fi atât de crud. A agonizat îndelung…
Când și-a revenit, simțea cum o durere cumplită îi învăluia măruntaiele şi, când deschise ochii, privirea îi poposi pe fața unui prunc, acesta o mângâia cu raza sa. Luna-i zâmbea și-o urmărea cu dragoste.
S-au strâns mult în brațe și nu și-au dat drumul decât ca să se poată privi una pe cealaltă, să se desfete una cu frumusețea celeilalte.
Secretul întunecat Luna-l ținea la spatele său, și mama, care nu-și mai aducea aminte, n-avea să-l ştie niciodată.

 

Foto credit: https://goo.gl/images/1LnLzo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s