Poezia

“Nu-ți fie milă”, el mi-a spus.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

Stătea străinul obosit,
În colțul străzii părăsit.
O vorbă îmi cerșise doar,
I-am dat din suflet tot ce aveam,
Și viața lui mi-a povestit.
Amarul însă-și îneca
În sticla grea din mâna sa,
Dar mă rugă duios, plângând,
O clipă doar să-l mai ascult.
M-am așezat mai binișor
Pe caldarâm, lângă acest domn
Învins de patimi și pălind
La dulci și triste amintiri.

“Te rog, domniță, ai răgaz
Să-ți dau răspuns la al tău surâs
Vreo două versuri ce le-am scris
Demult, dar astăzi le recit
Dintr-al meu gând?”

În locul său, pe trotuar,
În rime calde se înălța
Tânărul om ce a fost odată,
Îndrăgostit de o simplă fată.
Cum eu stăteam în fața lui,
O însufleții fără să știu.

“Nu-ți fie milă”, iar mi-a zis.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

“Îți dau, fetiță, ție azi
Poezia de… altădat’”

Am plâns
Și am plecat.

Mergeam plângând…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s