De iarnă

Primul gând al dimineții: cafea! Al doilea, să văd cum este ea, dimineața.

Cu mișcarea înceată a omului care nu s-a desprins bine de somn trag draperia şi surpriză mare: cea dintâi zăpadă a lui decembrie, până ieri vânăt şi slut. „Frumos!”,  îmi spun. „În sfârşit altceva! S-a schimbat decorul, se va mişca şi poporul cu entuziasm”. Îmi mut obiectivul, schimbând scânteierea zăpezii dincolo de aburul parfumat al cafelei în ceașca grozavă, ce-mi scaldă plăcut cel puțin trei dintre simțurile cu care sunt înzestrată, de unul dintre ele foarte mândră la timpul acesta.

Mă simt recunoscătoare pentru caloriferul metalic care-mi încălzeşte bucătăria şi mai petrec aşa, în linişte, câteva momente pentru a mă situa corect şi la o distanţă apreciabilă între cele două lumi; scutur pentru ultima dată din genele încă naturale (cine ştie ce idee îmi mai vine) și mă despart de lumea viselor, iar după câteva guri de cafea, asta-i: Bună dimineaţa!

Ei, altfel stă treaba acum. Zăpada, crâmpei de magie, fericire și mai ales bucuria copiilor. O, da, copilul! Trebuie să-l trezesc. Ce-mi este mie greu să mă desprind de perna moale, să-l vezi pe el!

Ei, dar asta-i treaba lui. Să revin la oile mele. Doamne, ce adevăr mă străfulgeră! Chiar aşa sunt gândurile mele, ca oile. Să mai zici că nu poți râde singur(ă). Acum mi-a venit în cap vorba aceea: „Râzi ca oaia-n târg”. Dar dă-le uitării de oi, ca să poți după aceea spune „Prostul râde de ce îşi aminteşte”! Nu-i a bună cu mine în dimineaţa asta! Nu, nu asta e ideea. Ideea e că a nins. A nins frumos, şi-i stratul gros. Am văzut asta când am ieşit din casă. Ei, după ce-i admiri iernii splendoarea de la fereastră, simți să o atingi cumva. Cât şi cum o atingi, nu se ştie. Dar ea te prinde şi surprinde. Cum spuneam la început. Dar surpriza crește, la fel ca bulgăraşul care se rostogoleşte de acolo sus, din vârf, şi cu cât coboară, cu atât mai mare este.

Păi, dacă până ieri vremea a fost aşa şi aşa… Azi dacă a nins, ce? Că azi e mai frumos. În consecinţă, te îmbraci frumos. Şi-ţi dai genele cu rimel. Na, că aşa este. Să-ţi placă şi ție de tine. Căciula nu-ți dă prin cap să ți-o pui. Unde? Ei, cum unde, pe cap! Nu, las-o-n dulap! Şi ieşi. Şi tot mai ninge, şi-i tot frumos.

Un covrig în drum spre muncă? Da, după obicei, de ce nu? Ninge. Mai stai la rând, îți arunci ochii la ceas, apoi, spre stația de taxiuri. Că, de, am uitat să spun, maşina era sub un munte de zăpadă. Şi cum să scoți comoara din munte? Că doar n-ai târnăcop. O laşi aşa, ascunsă, cine ştie, dai de ea într-o zi cu soare.

E totul bine până aici. Plătesc, plec. Pe taxiuri, bătaie. Casc ochii mai bine: pe carosabil era ca la un concurs de patinaj. Maşinile rulau încet, ca într-un spectacol unde concurenții cu mișcările cel mai fin executate obțin aprecierile juriului, demonstrându-şi în acelaşi timp lor că au ajuns la performanțele mult dorite, după ani şi ani de antrenamente. Carosabilul, numai bun. Când alb şi pufos, când alb şi sticlos. Se aude în depărtare o ambulanță. Şi tot se aude, se aude, încă se mai aude. Într-un târziu, ajunge în dreptul meu. „E bine”, îmi spun. Fără să fi excelat vreodată la matematică, fac un calcul şi-mi dau seama că aş putea ajunge mult, dar mult mai repede pe jos. Ținând cont de distanță, viteză și timp (parcă aşa era), salutară trecerea ambulanței, pentru că aş fi petrecut mult şi bine pierzându-mă în conversații îndelungi cu conducătorul de taxi. Am luat-o la pas. Vântul şi ninsoarea îmi băteau din față, înțepându-mi obrajii, iar ochii-mi curgeau, clar fiind că nu mai zăream feeria din spatele draperiei și nu vedeam nimic. Simțeam până în creştetul înghețat cum îmi curg lacrimile grele şi, aoleu, negre! Căci rimelul, na, era unul normal. Ce-mi trebuia mie rimel rezistent la apă, că doar nu participam vreodată la olimpiada de înot.

Am ajuns la serviciu la timp, e drept, şi am fost întâmpinată cu hohote de râs. Am primit şi multe şervețele aşa, cu drag, pentru că le-am amintit colegilor de vremurile când, după obicei, de sărbători oamenii fie se pictau pe față, fie îşi puneau masca. S-a râs, şi asta e important. A, şi un lucru pe care l-am observat la traficul la care, din păcate (sau din fericire), nu am luat parte a fost fairplay-ul. Nu s-au folosit claxoanele. Toată lumea a înțeles pe toată lumea. Oameni faini, ce mai! Parcă, nu ştiu dacă o avea legătură cu sărbătorile care vin, mai buni şi mai blânzi.

Ori poate, ca să fac un joc de cuvinte, decât solitari (în maşini), mai bine solidari!

Știți „desene pe asfalt”, unde ne adunam cât mai mulți şi mâzgâleam? Bune și pneurile, de data asta! De iarnă să fie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s