Mikko

„Sfoorrr, sfoorrr!”

„Sfoorr!”

Din gura întredeschisă începu să-i curgă un firicel de salivă, care brăzdă obrazul amorțit de somnul greu în care zăcea Mikko, elful rătăcit al povestirii noastre.

Astfel ni se înfățișează el, zăcând în deșertul australian, căutând în pragul dintre visare și trezie pătura lui moale, cu care obișnuia să se învelească noapte de noapte, după ce aștepta liniștit ca fiecare dintre cele trei stele prietene să răsară, așa cum îl obișnuiseră de câțiva ani încoace. Știa, de asemenea, că dimineața, când se va trezi, ele îl vor veghea din același loc de unde îi spuseseră „Noapte bună!” și că pătura îi era mereu aproape, fie la picioarele înțepenite în frigul nopții, fie sub capul ciufulit. Dădu așadar cu mâna împrejur, dar printre degete i se strecurară miliardele de fire de nisip, ceea ce-l făcu pe Mikko să cadă pradă deznădejdii, depășind astfel granița lumii visurilor, sărind de-a dreptul în realitatea la orizontul căreia își dete imediat seama că nu putea spera. „Unde se afla și cum ajunsese el aici?”

Un cangur, ca picat din cer, îi creă elfului nostru un sentiment și mai apăsător. Acest mamifer îi aduse aminte de una dintre cărțile pe care o răsfoise cu Moșul într-o zi, nu demult, și-l înfățișă pe acesta întocmai cum îl vedea el acum, descriindu-i și aria răspândirii ca fiind foarte îndepărtată de a sa. „Iar soarele acesta și căldura lui…”. Deși lumina aceeași planetă, îi era clar că unghiul din care îl privea în acest moment era diferit. În plăcutele lui conversații cu Moșul, acesta îi spusese multe despre… Dar nu putea pronunța numele continentului ce îi părea atât de străin.

Să fie Australia atât de reală cum o simțeau picioarele lui acum? Oare ochii care nu-i cuprindeau zarea îl puteau înșela? Soarele acesta arzător, care-i punea pielea pe jar, nu e oare același soare la apusul căruia se ruga să mai rămână la el acasă?

Ar fi vrut să plece, dar nu știa încotro este Polul Nord. Își dorea să-și amintească cum a ajuns aici, dar ceva ca un scurtcircuit îi frânse gândurile. „Stai așa!”, își zise. „Cred că îmi amintesc!”

Se apucă fericit de o fărâmă de memorie și urcă din nou pe lanțul amintirilor în sania Moșului. Zburau fericiți peste sate și orașe, peste mări și țări, împărțind cadouri copiilor acestei lumi. Era una dintre cele mai frumoase zile, când aduceau zâmbete și fericire și primeau în schimb multă voie bună.

Descoperindu-l pe Mikko însetat de cunoaștere, Moșul îi turna din apa vie a învățăturii și în scurt timp îi deveni mai drag ca propriile gânduri. Mikko își câștigase prin stăruință încă de anul trecut locul în sania lui Moș Crăciun în minunata călătorie din Ajun.

Nu va uita niciodată ziua aceea când Moș Crăciun, după ce colindase jumătate din harta lumii, se întorsese grăbit la palat, scotocind prin biblioteca imensă după un volum de poeme vechi, pe care o fetiță dintr-o țară minusculă al cărei nume nu-l reținuse, îl aștepta, iar Moșul avusese neplăcerea de a nu-l fi găsit în sac.

Făcuse deci Moș Crăciun cale întoarsă și răscolea prin bibliotecă, căutând volumul între ale cărui coperți poetul preferat de acea copiliță își lăsase semnătura. Știa prea bine cartea, căci și lui îi plăcea, dar în momentele acelea nu o vedea nicăieri.

Mikko, care își petrecea acele clipe aranjând cu grijă biblioteca, îi întinse Moșului cartea, iar când privirile li s-au întâlnit, amândoi au înțeles că sufletele lor sunt legate cu magicul fir al prieteniei eterne.

„Îmbracă-te! Să mergem! Sunt în întârziere și nu am voie să lipsesc de la întâlnirea cu vreun copil! Haide, repede!”

Știa că toată existența Moșului era concentrată pe acest moment al anului, dar până la acea sărbătoare nu pătrunsese întreaga magie a lui Moș Crăciun. O frumoasă nebunie pornind de la scrisorile care curgeau, pregătirea darurilor la care ei toți participau, inclusiv Doamna Crăciun, a cărei prezență discretă le aducea lor, elfilor, multă plăcere. Ei, dar ca să faci parte din suita Moșului în călătoria din Ajun era considerat în comunitatea lor cel mai mare privilegiu. Călătoria acestor gânduri fu întreruptă brusc de inconfortul termic la care era supus acum. Simțea că se înăbușă și încă nu-și amintea cum ajunsese aici. Se așeză pe nisipul fierbinte și își propti în palme capul, gânditor. Era stingher în această pustietate toridă, când emoția tristeții lui zbură până la palat, copleșindu-i pe frații săi. Îi simțiră apăsarea și, rând pe rând, fiecare dintre ei se opri din lucru, cercetând prin apropiere, să-l afle, să știe de el. Deși Mikko era cunoscut printre ceilalți elfi pentru momentele pe care și le oferea sieși, retrăgându-se minute bune în câte un ungher, răsfățându-se cu vreun deliciu de la bucătărie sau tolănit pe podeaua bibliotecii, aspirând particule magice de pe tărâmurile altei lumi. Îi erau cumva privite cu înțelegere și ieșirile prin împrejurimi, de unde se întorcea mereu voios, fredonând în propriul stil cântări dumnezeiești. Doar că acum îl simțeau altfel. Mikko le stârnise îngrijorare. Începură căutarea.

Doamna Crăciun își bea ceaiul în apartamentul ei, privind de la fereastră forfota din palat. Îi iubea pe minunații elfi și, ca să uite de îngrijorarea ce o cuprindea ori de câte ori Crăciun se așternea la drum, știindu-l cât este nesăbuit în lansarea călătoriei, își concentra atenția asupra acestora. Sentimentele lor confuze trecură bariera geamului și o cuprinseră și pe ea. Plutea ceva nedeslușit în acea atmosferă, energia acelei zile era străpunsă de o teamă anume. Și, curând, avalanșa acestor emoții atinse chiar inima lui Moș Crăciun, care plutea acum cu sania prin Carpați, munții aceia de poveste, unde, de fiecare dată când ajungea, își potolea zorul și mai zăbovea pe ulițele satelor uitate de timp.

Își scutură din barba deasă firimiturile care rămăseseră dintr-un colac pe care-l găsise pe pervazul unei ferestre, lăsat acolo special pentru el de gospodina familiei. Renii, care încă se îndopau cu bucata proaspată de pâine, îl priveau mulțumiți.

Se dădu jos din sanie, să-și dezmorțească picioarele, scrutând zăpada moale ce i se așternea dinainte, când îl străfulgeră un gând: „Mikko! Unde este el?”

Prins de febra împărțirii darurilor și nemaiputând lăsa din mâini frâiele călătoriei aducătoare de miracole, îl pierduse pe acesta în desișurile intemperiilor din acest parcurs.

Își aminti de fulgerul care le lovise sania în urmă cu câteva ceasuri. „Unde se întâmplase asta? Parcă erau undeva în emisfera sudică”. De atunci nu-i mai auzise glasul. „Mikko unde oare se rătăcise?”

Deasupra munților se anunțau zorii. Îi mai rămăseseră puține cadouri de împărțit. Făcuse și anul acesta o treabă minunată. În scurt timp ar trebui să ajungă la palat, unde urmau să celebreze reușita misiunii.

Și din cerul senin trei stele îl luminară. Știa ce are de făcut. Înțelegându-i intenția, renii se regrupară. Moșul sări iute în sanie. Vizită în fugă cele câteva case pe care le mai avea pe listă și întoarse sania spre sud.

Ajunse într-o clipită. Șinele saniei sfârâiră când atinseră nisipul fierbinte. Mikko îl întâmpină bucuros. Râseră amândoi la amintirea acelui fulger care le atinsese sania, dar cel mai mult râse Moșul când Mikko rememoră cu voce tare și veselă desprinderea lui din înalt. Era băgat aproape cu totul în sac, căutând un dar. Acela a fost momentul când din sania lovită de puternicul fenomen el dispăruse într-o fracțiune de secundă.

„La Polul Nord!”, tună glasul Moșului.

Renii își luară avântul. Binecuvântând sărbătoarea, porniră cu toții spre palat, unde aveau să asculte cântecul recunoștinței și al fericirii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s