Aromă de cafea

Nu mă trezisem de mult cu dispoziția acelei zile de poveste și am sărit din pat cu voiciunea de copil pus pe șotii înainte ca mâna mamei să-l apuce și cu sărutările cele mai dulci pe fruntea proaspătă să-i declare cea mai frumoasă zi din universul lui magic. Am sărit așadar în zorii acelei zile perfecte la cel dintâi cântat al cocoșilor, luându-i soarelui tot cerul ca sa mi-l fac acoperământ nesfârșit de dragoste înstelată și am furat din înalt milioane de stele, pe care mi le-am vârât în inima ce bătea ritmul nou al vieții mele.

Acordurile inimii s-au acompaniat de îndată cu frunzele care sunau din buza vântului și primele note ciripitoare ce se înălțau în văzduh. Iar eu tăceam și ascultam întreg concertul lumii acesteia la picioarele căreia am căzut, îngropându-mi genunchii în țărâna umedă dinaintea zorilor de zi.

Iubeam pacea aceea din care mâinile mi se întindeau spre răsărit, acolo de unde avea să se nască noutatea prinsă într-un final în cronica unicei vieții ce mi-a fost dată.

Cortina s-a ridicat odată cu primele raze, iar eu am început să umblu, asigurând natura pe mai departe de o participare activă la spectacolul său măreț.

Plecasem din oraș în ajun, știindu-l străin îndărăt, și iată-mă repezindu-mă spre bucătăria casei părintești. Era pentru prima oară după multă vreme când îi călcam pragul vechi în urma scârțâitului melancolic al balamalei, semn de dojană în ceea ce privește venirea mea târzie.

Îmi luasem timp să găsesc calea de  întoarcere fără așteptările îmbrățișărilor, în lipsa acelor sărutări de care cu greu mi-am dat seama că aveau să-mi facă dorul nesfârșit.

Aduceam  cu mine idealul omului frumos, lipsit de ranchiuna neîmplinirii unui cotidian mereu pragmatic şi cel mai adesea material, și căutam mirificul în această încăpere, descoperind sub pulberea fină a amintirilor vechea și frumoasa lume a satului strămoșesc de un bun-simț suit până la perfecțiunea divinului statornicit întru eternitate.

Cu degetele tremurând de fiorul dulceag al regăsirii veșniciei am îndrăznit să mut firișoarele de praf așternute de timp în așteptarea îndelungată după bunul meu plac, așa că am desenat pe masa din lemn vechi iminenta împlinire a trăirii în bogăția acestei noi lumi și am clădit într-însa palate.

Am părăsit dintr-odată, și realizam în acele momente că îmi doream să fie pentru totdeauna, câmpul acela de bătălie pe care îl numeam viață, unde ciocnirea orgoliilor era reprezentată sub forma nesfârșitelor lupte în urma cărora nu se putea alege vreun biruitor.

M-am înălțat în vârful picioarelor pentru a ajunge la raftul cel mai de sus al dulapului păstrător de mireasmă prietenoasă care mă lega de tinerețile tuturor celor care trăiserăm sub acel acoperiș. Am luat ibricul și gândul la cafea mă însoți în pridvor.

Fericirea mă purta în drum, spre fântâna cu apă rece și dulce. Reverența cumpenei mă invita să mă apropii și mi-am oglindit chipul în cercul deschis spre seninul albastru. În ochiul acela de apă mi se revelă taina vieții din pântec până-n înalt și am înțeles că nașterea și moartea sunt împreună într-o oglindă adâncă-adâncă. Cum de nu-mi dădusem seama atât amar de vreme?

Aroma cafelei mă readuse în realitatea dimineții și un gând ghiduș mă făcu să zâmbesc. Ce mi-ar plăcea să am cu mine, dacă m-aș rătăci în deșert? Iute mi-am răspuns: o ceașcă de cafea!

Mă gândeam cu drag la prietenii lăsați în urmă și îmi dădeam seama că nu am pătruns niciodată noțiunea de dușmani. Să ducă oare lupta dintre orgolii la ura de moarte?

Am cuprins cu ambele mâini cana fierbinte și, sorbind cu înghițituri mici cafeaua neagră, mă întorceam la propriile bătălii, căutând a-mi da seama până unde s-ar fi ajuns dacă războiul ar fi luat proporții. „Nici vorbă!”, îmi spuneam. „Ce sens?”

M-am simțit brusc înfrântă. Și mi-am spus că, de fapt, nici n-am luptat. Mă aruncasem în vâltoare căutându-mi propriul sens, dar cedasem la fiecare ocară și astfel am dus războaie întregi pornite împotriva-mi din varii nesăbuințe și am înțeles printre înghițituri că eu mă micșorasem în fiecare luptă până când alesesem să ies găsind acea ușită strâmtă pe care m-am strecurat. „Ciudat”, mi-am zis din vârful limbii pline de zaț. „Ciudat cum privim uneori viața poziționându-ne într-un colț.”

Dar, spre bucuria mea, abandonasem terenul acela minat. Trăiam ziua perfectă, prima după ce am luat hotărârea definitivă de a mă muta din unghiul acela închis și să revin în lumea calmă și familiară a raiului în care am ales să mă nasc.

Nu știu să fi pătruns prezentul, trecutul și viitorul altundeva. Și cred întru totul că măsura nu este judicioasă, iar fericirea trăirii adevărate se întinde peste aceste limitări. De aceea se întâmplă căutarea evadării prin portița aflată la hotarul dintre cine ai fost și cine vei fi. Cunoașterea o afli atunci când, dând la o parte iluzia caimacului, îți golești cana și-ți spui: „Eu sunt. Sunt fericit!”

Un gând despre „Aromă de cafea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s