De ce, Iisuse?

De ce, Iisuse,
Când urmele Îți caut
M-ademenesc ateii?
Mă-ndeamnă să mă lepăd
De viu gândul de aur,
Mă cheamă în bezna minții
Și mă coboară adânc
În umbre întunecate.
De ce, Iisuse,
Când eu credeam mai tare
C-am nimerit portița,
Venit-au peste mine
Îndoielile și teama,
Păgâne simțăminte
Care-au ascuns lumina?
Îmi spui, Iisuse, oare
Că nu este întuneric
Fără de lumină?
Să mă ridic din umbră
Și să privesc spre soare?
Nu mă lăsa, Iisuse,
În bezna minții mele,
Atinge-mă pe suflet,
Să văd în întuneric
Și să-Ți cunosc dușmanii,
Să-i plâng și să le laud
Frumos numele Tău,
Să-i chem la Tine-n cale,
Să stai cu ei la cină,
Să bei vinul cu ei,
Să-i pui întru lumină,
Să-i scoți din gheara morții,
Să îneci plânsul în râs,
Îmbată-i cu iubire
Pe acești copii pierduți de Tatăl
Ce încă-i mai așteaptă
La El, acolo sus!

Ascultă doar tăcerea

– Șșșt, iubito, ascultă,
Te rog, ascultă-mi doar tăcerea.
Aşa vei înțelege
Multele simțiri!

– Spune-mi, iubite,
Spune-mi, mă iubești?
Tare aș vrea să aflu!

– Iubito, nu-mi stă în fire
Să pun în vorbe
Întreaga mea simțire.
Nu încape într-o carte,
Poate nici în zece.

– Nu din cărți, iubite,
Vreau să îmi vorbești,
Răspunde-mi, mă iubești?

– Să te iubesc?
Mă-ntrebi când mă cutremur
De numele-ți șoptesc?
Ascultă-mă, iubito,
Ascultă ce nu știu
În vorbe să-ți descriu,
Ascultă doar tăcerea.

– Iubitul meu!
Nu înțeleg tăcerea,
Nu deslușesc răspunsuri,
Nici sensurile ascunse,
Simțirile nespuse
Străine îmi par, de-n vorbe
Nu vrei să le rosteşti.

– Șșșt, iubito, ascultă,
Lasă-te atinsă de ale mele buze,
Tăcute, dar flămânde,
Și vei ghici-n săruturi
Sensuri ce în vorbe
N-ai să le găsești!

Boul și păpădia

7597DCFB-1D27-4D75-8818-2F458B3C9728Un bou distras
De-ale sale gânduri
Se rupe de cireadă
Și merge pe cărare.

Pe marginea cărării,
Rai de păpădii,
Ce-mpărățesc verdeața
Şi alte gingășii.

Boul le miroase
Și e încântat, se pare,
De atâta frumusețe
Ce i-a ieșit în cale.

Greoi își mișcă trupul,
Adânc el “cugeteaza”,
Doar colbul îl stârnește
În trecerea-i semeață.

Își face vânt cu coada,
Ca praful să-l alunge,
Să nu statornicească
Cumva pe al său cuget.

Prins încă-n gânduri,
Se abate din cărare,
Îndată se afundă
Prin câmp, printre petale.

Nu poate însă boul
Să-și schimbe a sa natură
Și nici nu întoarce capul,
Ca să privească-n urmă.

Colbul s-așază la locul său
În drum,
Alături, însă, în iarbă,
O păpădie slabă
Din balegă-și scoate
Suratele pe rând.

E drept să cred acum
Că ce nu te striveşte
Te întărește, oricum,
Și poate te ridică?

Pășise gânditor un bou
Într-o lume mare,
Dar nicio cugetare
Boul nu-l mai schimbă.

Soare cu dinți

E soare cu dinți
Copacii goliți de poame și frunze
În vânt hibernal tresar,
Smulşi parcă din vise urâte.

Coroanele-şi pleacă
Sub crivăț ce bate cu șfichiul sălbatic,
Copacii goliți de poame și frunze
Suspină din ramuri sub biciul iernatic.

E soare cu dinți
Pământul sărac, fără roade,
Ascuns sub frunzele moarte,
Așteaptă norii să toarne
Omăt peste frunzele toate.

E soare cu dinți pe cerul de sticlă
Copacii goliți de poame și frunze
Cântă cu jale din ramuri,
Iarna e albă pustie și-i lungă.

Plânge pământul, plâng și copacii,
Soarele mușcă din norii de gheață
Dalbă e iarna, pustiu e pământul,
Goi sunt copacii de frunze și visuri.

Omenie

Ai crezut că e puțin lucru să te iubesc,
Așa că m-ai înșelat.

Ai știut că-ți pot plânge durerile
Și durerile mie mi le-ai dat,

Ai vrut să-ți păstrez tainele
Și-n secret ale tale gânduri
Am ținut.

Ai ales să-mi dai în schimb
Usturătoarea trădare.

Mi-ai zis ” Sunt om
Şi mult te iubesc
Trebuie să mă crezi pe cuvânt!”
Știam că minți, dar am ales să te cred.

După tine au venit alți oameni
S-au furișat pe rând, unul câte unul
Și fiecare dintre ei mi-a spus despre bunăvoința lui…

Au dispărut când folos n-au mai aflat,
Lăsând în a lor urmă săracă omenie
Ideal uitat în dezolantă părăsire.

Tot mai străin

Tot mai străin amorul
Mult mai aproape dorul,
Prieten devotat.
Mult mai străin amorul,
Tot mai aproape dorul,
Prieten drag.
Târziu în noaptea adâncă
Amorul, pus pe fugă,
Stă dorul să pătrundă
Al dimineții pas.
Nu pot să uit amorul,
Aproape-mi este dorul,
Târziu în noaptea adâncă
Doar el îmi umple golul
Ce l-a lăsat amorul
În cel din urmă ceas.

Dimineața

IMG_20190908_163754Vestitor al dimineții,
Un cocoș limbut așteaptă
Geana sfântă de lumină
Cântul aprig să-și înceapă.

Guguştiucii toarnă molcom
Printre ramuri încărcate
Balade de mult știute
Doar de ei, de nimeni alții.

Harnicele rândunele
Pe sub streșini se strecoară
Și cu voci neasemuite
Pe-ai lor pui îi tot dezmiardă.

Niște ciori neînfricate
De sperietoarea slută
Au trecut în zbor spre curte,
Pregătite ca de nuntă.

Croncăne și țin isonul
Celorlalte înaripate,
Cu deosebire mare,
Mult mai binecuvântate.

De pe un stâlp se arunc-o umbră
Peste o parte din ogradă,
Prefăcută iute-n barză,
Ce din plisc scapă o broască.

O ciocănitoare surdă
Bate-n lemn
Cu ciocul tare,
Broasca verde cum e iarba
Saltă vesel în picioare.

Florile-și usucă roua
Într-a dimineții rază,
Roi de albine încântate
Prin petale parfumate
Magic dans ușor valsează.

De sub vatră iese leneș
Un motan cam îmbufnat,
Cu mustățile întinse
Scoate câte un mieunat.

Prunc bălai la sânul mamei
Gângurește-n așternut,
În fiorul dimineții
Mama-i cântă liniștit.