În vremea

În vremea lui „A fost odată”
“N-a fost să fie” nu-ncăpea,
Iar cel dintâi, ca prin magie,
Povești duioase însuflețea.

Or, n-a știut „N-a fost să fie”
Să toarne picuri de magie
Pe foi nescrise de hârtie
Întoarse doar de vântul trist.

S-au aşezat anii grămadă
Și vremea de-acum era
Să vadă, poate, fiecare
În file galben colorate
Poveștile de altădată.

“N-a fost să fie” chiar n-afla
Ceva ce-ar fi putut să fie
Vreo pagină din viața sa
Şi merse trist altundeva.

„N-a fost să fie” pribegind
Singur, mâhnit, în vremea rea,
Adeseori îşi repeta:
“A fost odată după nori
Ascuns-o stea”.

Floarea-soarelui

Pe un câmp cu flori albastre
Șade un prinț întins pe iarbă.
Lacrimile-s înnodate, multe, strâns în a sa barbă,
Ochii limpezi și-i înalță sus în cer,
Strigându-și ruga
Să se-ntoarcă timpu-n ziua
Când din mâinile-i scăpase
Dragă floare.
O pierduse din privirea
Ce-i alunecase-n zare
La o fată oarecare,
Care-l smulse pentru o clipă
Din frumoasa îmbrățișare,
Coborându-l în rândul multor
Bieți băieți de le fug ochii
Când la una, când la alta,
Că sunt zâne, că sunt scorpii.
Se dezmeticise iute
Și se-ntoarse înspre floare,
Dară floarea dispăruse,
După soare ascunzându-și
Inima adânc rănită
De frumoasele iluzii.
Chipeş prinț și-a fost odată
O iubire încurcată.
Îi e dor de floarea lui,
Astăzi, Floarea-soarelui!

Pereche

Noi pantofi,
Nouă pereche!
Glezna fină îți încape,
Cea veche din piele moale,
Cu pingelele purtate
Are izuri demodate.
Noi pantofi,
Ce bucurie
Îți provoacă de îndată,
Când ai nimerit măsura
Cu perechea mult visată!
Celei vechi i s-a dus timpul,
A pierdut din strălucirea
Ce-a avut-o altădată.
Ai schimbat din nou perechea
Și răsufli ușurată,
Ți s-a împlinit dorința,
Nu mai ești chiar demodată.
Ești în ton, urmezi tendința.
Noi pantofi, lucioase fețe,
Nu se vede bătătura
Chiar de mersul şchioapătă!

Flori de câmp

Un clopot bate îndârjit
În cimitirul părăsit.
Sub flori de câmp
Și cruci pustii
Stau grei eroi
Uitați de fii.

Doar clopotarul a trecut
De porți căzute în pământ
Și trage trist clopote vii
În slăvi târzii.

Plâng bravi eroi
Sub ceruri gri,
C-ai lor copii
Au pus sub lacăt ruginit
Lăcașul sfânt.

Un clopot sună răgușit
La ceas târziu,
Chemând copii
Să strângă florile de câmp.

De-aș ști

De-aș ști să țin timpul în loc,
L-aș pune-n zi de primăvară
Pe chip trecut aș vărsa ploi,
Să spele urmele de iarnă
Săpate adânc în buze moi.

Aș prinde-n păr culori vioi
Și-n gene visele din toamnă,
Ce-au copt prea mult în rugi târzii,
Fără să spere primăvară.

Aș înălța în frunte cer râzând la raza dimineții,
Cu ochii limpezi de copil
La răsăritul cald al vieții,
Aș pune tril de ciocârlii
Să scoale dansul tinereții.

De-aș ști să țin timpul în loc
L-aș pune-n zi de primăvară,
Aș plânge ploi de bucurii
Că m-am născut a doua oară!

Grimi Bruno

Nașterea lui a prilejuit o imensă bucurie în tânăra familie ce-și ducea traiul în pădurile dese ce îmbrăcau munții falnici.
Era curios din fire, fapt bazat pe inteligența vie, dovedită şi de repeziciunea cu care învăța să facă lucrurile. Tinerei mame îi fu ușoară creșterea lui, așa încât îi pregătea micuțului Grimi câte o bucurie, cum ar fi să coboare la poalele muntelui, să viziteze vreo gospodărie, poate or avea oamenii niscaiva bunătăți anume pentru ei. Acolo, prin curțile oamenilor, îi plăcea lui Grimi cel mai mult. Mânca pe săturate mierea pe care mama lui o scotea din stupi, fugeau de albinele supărate pentru pagubele făcute, dar nu se lăsau descurajați și se întorceau mereu. Lui Grimi i se părea distractivă treaba cu furatul mierii, ca să nu mai vorbim că o considera de departe cea mai potrivită pentru limbuța lui, dar și pentru blana frumoasă, a cărei strălucire mama lui îi spunea că se datorează mierii delicioase.
Nu se plictisea Grimi în blana lui de urs.
Mama nu-l scăpa nicio clipă din ochi, iar tatăl său era încântat de rapiditatea cu care Grimi le deprindea învățăturile. Micul Grimi, simpatic și ușor poznaș, era favorit printre prieteni, când se adunau la joacă. Mama îl urmărea cu atenție și era mulțumită de natura prietenoasă a fiului său. Era un adevărat Bruno, blând și înțelegător, altruist, gata să sară în ajutor dacă vreun tovarăș de joacă avea nevoie. Timpul se scurgea, anotimpurile se succedau și, odată cu acestea, Grimi aduna experiență.
Într-o dimineață ca oricare alta, după ce își potoli foamea cu vreo doi peștișori, o luă la vale spre curțile dragi lui, după mierea mult dorită.
Căldura soarelui de vară îi încălzea blana maronie, dându-i o senzație plăcută. Ajunse la gardul ce împrejmuia una dintre curți, își aruncă privirile să vadă dacă umblă cineva pe acolo, se asigură că nu e nimeni și iute sări înăuntru. Rupse câteva scânduri, calculându-și greșit saltul, evaluă dintr-o privire pagubele, dar n-avea timp pentru asemenea fleacuri când între el și stupi nu mai era niciun alt obstacol. Apucă fagurele cu bucurie și-și delectă limbuța cu mierea ce i se scurgea pe botic, închizând ochii de plăcerea gustului dulce.
Albinele, deranjate de musafirul nepoftit, luară atitudine și atacară cu mic cu mare.
Deși asta li se-ntâmpla lui și mamei sale mereu, acum, că venise singur, albinele i se păreau de-a dreptul înfiorătoare, așa că, fără să-i mai pese de fagurele risipit, o rupse la sănătoasa.
Alerga cu limba scoasă pe câmpul imens ce i se deschise dinaintea ochilor. Albinele îl urmăreau, certându-l cu zumzetul lor asurzitor. Erau o armată întreagă și, de câte ori întorcea capul să le vadă în urma sa, parcă se multiplicau.
Frica cuprinse inima tânără a lui Grimi. Nu tu copaci, nu tu case, nu tu nimic dinaintea ochilor, doar el și câmpul, în spate, roiul. Gustul mierii se topise, i se făcu sete, groaza că va fi mâncat de viu de niște vietăți atât de mici puse stăpânire pe el.
Se gândea la mama lui și-i părea rău că nu erau împreună acum. Auzea vocea tatălui, care-i spunea că adevărații Bruno ies cu ușurință din orice încurcătură. Tare și-ar fi dorit să aibă dreptate și să fie un Bruno adevărat!
Nimic nu părea să-l ajute, nici lăbuțele nu-l mai ascultau, fiori reci îi treceau pe spate. Ce se va alege de el?
Își aminti cum mama îi spunea că nu există situație peste care un urs puternic să nu treacă cu bine. Dar cum o va scoate el la capăt, când situația de față pare fără ieșire? Se împiedică, căzând în gol, și se rostogoli fără a putea controla căderea, iar, când totul părea pierdut, dădu cu capul de trunchiul unui copac, iar mii de stele verzi îi străluciră în față, pe care apoi le crezu roiul de albine, care ajunse înaintea lui la copacul din josul văii ce i se deschise în cale.
Se dezmetici încet, fără să-l fi înțepat vreo albină, și avu timp să vadă scorbura copacului numai bună de adăpost împotriva inamicului pornit în ofensivă.
Împinse cu ultimele puteri piatra ce se afla la intrare, pătrunse în adăpost, trase iute piatra după el, timp în care auzi zumzetul amenințător trecând pe lângă copacul salvator.
Adormi cu botul pe labe și visă că se afla pe marginea râului, bând din apa rece ca gheața. Peștii săreau deasupra apei și-l îmbiau să intre adânc în mijlocul râului. Grimi intra și se adâncea, bău toata apa, iar râul secă… Urechile i se ciuliră și, mijind ochii, zări o creatură imensă, care îi defila prin fața nasului sfidătoare, gândul fugindu-i la roiul de albine, dar niciun mușchi nu-l asculta, s-o poată lua la sănătoasa. Ațipi. Dar un nou bâzâit îl făcu să tresară și dete cu capul de peretele jos al scorburii. Durerea îl făcu să se trezească de-a binelea și văzu giganticul zburător de data aceasta la dimensiunile sale naturale, o biată muscă, ascunsă de căldura prânzului în răcoarea scorburii. O privi cu bucurie și, urmărindu-i zborul, căzu într-un somn adânc. Se trezi după multă vreme. De afară nu se mai zărea nicio dâră de lumină.
Încet-încet își reveni în fire și împinse cu laba greoaie piatra ce-l ascundea.
Raza lunii se strecură în scorbură și Grimi o primi călduros. Zări prin gaura scorburii luna albă, fantomatică apariție în noaptea stânjenitoare.
Liniștea îl apăsa, iar singurătatea îl speria.
Îi era dor de ai lui. Trebuie că-și făceau griji pentru el. Începu să spună cu glas încet una dintre rugăciunile pe care mama lui îl învățase să le zică noaptea la culcare.
Luna stranie îi răspundea:
-„Grimiii, Grimiii!” și luna avea glasul mamei.
– „Grimi, Grimiiii!” și luna avea glasul tatălui.
Ciudate tonalități avea luna astă-seară!
“- Grimiiiii!
– Grimiiii!”
Zgomote de vreascuri rupte sub pași apăsați străpunseră scorbura.
Grimi îngheță. Sub greutatea pașilor, scorbura se cutremură. Grimi se ghemui, aproape că nu respira.
C-un sunet puternic, piatra ce-i ținu drept ușă zbură în noaptea adâncă și un urlet răsună în aer.
Curiozitatea îl făcu să scoată ușor nasul afară. În raza lunii îl văzu pe tatăl său, care, urlând de durere, își ținea laba cu care se lovise de piatră.
În imediata apropiere, luna-l chemă iar:
“- Grimiii!
… și luna avea glasul limpede al mamei!

Pentru că-mi plac tare mult relatările copiilor și nu pot să nu le împărtășesc pe cele pe care mi le aud urechile de la al meu, într-una din zilele când aveam o întreagă discuție despre importanța și calitățile extraordinare ale vinului în alimentație, cât și despre cultura românească și consumul de alcool în societate, și pentru că degustarea lichidului este strict interzisă copiilor, aceştia, totuși, având permisiunea Bisericii în ceea ce privește licoarea cu pricina, cel mic îmi descrie în termeni preciși atât gustul, cât și aroma rezultate în urma “examenului organoleptic”, pe care le-a sesizat când, în prag de sărbători, merge la biserică ca tot copilul bine-crescut și are dezlegare la băutura altfel interzisă. Așa că, după ce-mi spune că este încântat de gustul dulce-acrișor, că este benefic organismului consumat în cantități mici, că la biserică este servit cu lingurița cu care au mai fost serviți și alții, că nu este de acord cu așa ceva, adresează o rugăciune Divinității, pentru a-l feri de eventualele complicații, și-l aud deodată:
“- Bă, Iisuse, bă, te rog, schimbă și tu lingurița!”