Doar cu mine e posibil

Am înțeles că fără mine
Tu nu ai fi.
Am înțeles că fără să fiu,
Această lume nu ar exista
Și fără mine soarele nu ar fi nimic,
Iar nimic fără mine nu s-ar fi întâmplat.

Am înțeles că eu sunt.
Doar acest simplu fapt
Face ca totul să fie posibil,
Răsar zilele, se perindă anii.

Fără să fi fost martor
Am conștiința istoriei,
Înțelegând totodată că urmele mele
Se vor pierde într-un timp viitor,
Și-odată cu mine pașii tăi muri-vor.

Vis de iarnă

Pășeam în doi prin anotimpuri,
Când iarna ne-a surprins
Deodată așa de intimi.
Ne-a dat binețe apoi,
Iar cerul a surâs
La ceasul dimineții,
Atât ne-a fost de ajuns.
Ne-a fost sublim amorul
Și binecuvântat de fulgi.

Pășeam în doi prin iarnă,
Iarna ne-ndrăgea,
Nu contenea să ningă
Cu fulgi de catifea.

Trecut-au ierni de atunci,
În tihnă viața ni s-a scurs,
Purtăm pe creștete acum
Coroane de zăpezi.

Copacul vieții

Cum ar fi dacă, într-o zi,
Aș fi eu copacul?
Iar el, copacul, mi-ar lua firea,
Să-mi fie bucuria.

Și-n ce copac m-aș preschimba,
În ulm sau plopul moale,
În salcia cu plete lungi
Sau în stejarul tare?

Cum ar fi dacă eu aș fi copacul,
Ce păsări aș ține pe ramuri?
Fermecătoare rândunele,
Maiestuoase pajuri,
Poate niscaiva ciori?

Iar el, copacul, cum ar fi
Să poarte a mea fire?
Dar ce copac ar răsări
Din al meu sine?
Vreun ulm,
Oare vreun plop,
O salcie pe malul apei line,
Posibil un stejar semeț?

România

Îți sunt astăzi fiii, doamnă,
Demni de fiii-ți din trecut,
Care au pus pe a ta frunte
O coroană de temut?

Mândră țară într-o lume,
Care-ai suferit destule,
Îți sunt azi copiii, mamă,
Cum erau cei de demult?

În alte timpuri, în alt veac,
Alte inimi, într-un singur ideal:
România cea măreață,
Mama tuturor de-un neam.

Te-au slăvit în măreție,
Numele ți l-au sfințit,
Azi se odihnesc în pace,
Căci izbândă au avut.

Fie ca pe-a lor țărână,
Născută din al tău trup,
Acești fii din aste vremuri
Să așeze al lor tribut.

Fie mândri, dară, aceștia,
Demni de înaintașii lor,
Cu iubire să-ți rostească,
În dulce limbă românească,
Al tău nume, România!

Drawing: Victor-Gabriel Munteanu

Casa din lună

Mi-am urcat casa în lună,
Sunt cu stelele vecină.

Dulce casă, dulce casă…
Prinsă-n mreje de mătase.

Mă cobor pe-un fir de ață
Doar când setea mă apasă,
Printre pietre, spre izvoare,
Pe pământ, să mai știu oameni.

Dorul lumii nu mă lasă
Să-mi strâng colbul de prin casă.

Lume dragă, lume dragă,
Care zaci în a mea fire,
Lasă-mă să fiu pe-acasă,
Să-mpart vise cu vecine.
Eu mă-nalț în idealuri,
Ele-mi toarnă fericire.

Dulce casă-n raza lunii…

Am să dau ce este al lumii,
Timp.
Și zâmbet.
Ție, suflet!

Vine toamna

Dintr-odată peste câmp
S-a stârnit un rece vânt;
Prin suflarea răcoroasă
Însăși toamna-și face casă.

Iar întreaga șoricime
E surprinsă de vestire.
Șuiere și chițcăituri:
-Vine toamna, surioară!
-Vine toamna, frate dragă!

De urgență o ședință:
“-Potoliți-vă o clipă!
Fiindc-ar trebui să știe
Fiecare dintre noi
Sarcina care-i revine
Ca-ntr-o vreme de război.

Vor fi vânturi, vor fi ploi,
Ceață deasă, vai de noi!
Nu e timp de șagă,
Toată lumea are treabă!

Și cei mari, dar și cei mici,
Veți purcede înspre câmp,
De-o fi ploaie, de-o fi vânt.

Iar de câmpul nu-i bogat,
Toată lumea intră-n sat.
Și pornind cu mic, cu mare,
Pe la oameni gospodari
Veți pătrunde în hambare!”

Fluiere și chițcăituri
Se aud dinspre mulțime.

Cu vădită îngrijorare
Își ridică glasul tare:
“-Vai de voi dacă nu știți!
Eu v-am adunat aici,
Șoareci mari și șoareci mici,
Mințile să vă deschid.

Vine toamnă, vine frig!
Veți rămâne fără hrană,
De veți ține-o într-o hârjoană.
Din postura mea măreață,
Căpetenie semeață,
Dragii mei, eu nu admit
Să vă-ntoarceți fără pradă!”

Șuiere și chițcăituri
Se auziră înc-o dată,
Iară șoricimea toată
Se pornește la asalt

Râsete și chițcăituri
Peste griul absolut,
Șoareci mari și șoareci mici.

Aș face

Aș face,
Facere sclipire Divină.

Aș face,
Pentru timpul oferit de Univers,
Pe care-l risipim, în general,
Fără sens.

Aș face,
Pentru noaptea care ne lasă-n lumină.

Aș face
Pentru mine,
Pentru tine,
Pentru ei toți.

„Aș face”, iluzoriu drog,
impotent într-un crepuscul
De idioți!

Da! Aș face speranța să nu fie ultima.
Aș mai face însă ceva…

Écoutes juste le silence

-Chut, ma chérie, écoutes,
Mon silence, écoutes-le juste,
Sic tu percevras
Mon affection!

-Dis-moi, mon amour,
Dis donc…
Est-ce que m’aimes?
Comme je voudrais le savoir!

-Ma douce,
Pas ma façon de faire
Parler des sentiments,
Mais un roman, ou dix,
En serait pas assez.

-De la littérature, mon amour,
J’en veux pas feuilleter,
Dis-moi…
Est-ce que tu m’aimes?

-Si je t’aime?
Si je frémis en murmurant ton nom?
Écoutes, mon amour,
Écoutes l’ineffable,
Mon silence, écoutes-le juste.

-Mon chéri!
Le silence, je ne le comprends pas,
Les réponses, je ne m’en aperçois pas,
Ni des sens implicites.
L’affection inexprimée n’existe pas,
Si on ne la prononce à haute voix.

-Chut, ma douce, écoutes,
Cèdes à mes lèvres
Muettes, mais affamées,
Et senses dans mes baisers
L’essence inexprimable
Jamais par des mots!

Câte scaune?

Plângea în hohote un puști:

– N-am taică, scară, ca să urc,
Gutui s-adun, aș strânge-un sân,
De aș fi în vârf!

– N-ai scară, taică, să ridici,
Mergi în casă, să aduci
Un scaun, și ai să urci
Înalt pe trunchi.

Pe scaun piciul se-nălța
Fructe aurii strângea,
În barbă taica își râdea.

Tu câte scaune aduci
De cerul lumii să te-apuci
Și să cocoți pe bolta lui
Mărețe visuri?

De trebuie ca sus s-ajungi,
Pe câte scaune te urci?

Drawing credit: Victor-Gabriel Munteanu

Photo credit: Science Photo Library

Ce-ai face?

Ce-ai face în ziua cea din urmă,
În ochii cui vezi tu oglindă,
În pumn ai ține mâna cui?
Pe care cânt ai vrea să-l sui
Dincolo de nori?

Ce-ai face, dacă tu ai ști
Că mâine nu va mai veni?
Ai face zi de sărbătoare
Din cea din urmă zi cu soare?

Ce-ai face în cea din urmă zi
Și care rugă crez ți-ar fi,
Să-l porți în gând în al tău zbor
Dincolo de nori?

Ai plânge ziua de pe urmă,
‘Nainte steaua să-ți apună,
Ori bucurie vei simți
Și stele noi vor răsări?