Deasupra lumii

Auzit-am Glasu-Ți, Doamne,
Prin graiul viu al unui om
Ce-a suferit întreaga viață
Și îmi spunea ca să mă scol.

N-am înțeles prea bine, Doamne,
Cum Tu mi-ai poruncit ca eu
Să mă ridic deasupra lumii,
Să cred în mine și să sper.

Eu nu văzut-am bucuria,
Orbită am fost de teama multă,
Dar, când Ți-am auzit povața,
Călcat-am în picioare frica.

Văzut-am omul îndeaproape
Și am înțeles că Tu ești el,
Iar eu sunt omul din oglindă,
Cum ea m-arată
Așa sunt eu.

Ochii tăi

A trecut aproape un an
De când nu te-am mai văzut,
Pun în gând icoana dragă-mi
Vrând parcă să nu te uit.

Vremea oare ți-a lăsat
Chipul tânăr, neîncercat
De-ale sale vijelii,
Ce sculptează chipuri vii?

C-a trecut o vară întreagă
Și-o înnegurată toamnă,
Iarna toată a șezut
Între noi doi îndelung.

Iar în vântul primăverii
Dorul meu a prins putere,
Din lăuntrul ființei mele,
Albăstrui și stinghere,
Răsărit-au două stele:
Ochii tăi umbriți de gene.

Am râs, am plâns

Am râs, am plâns și am dansat
Pe scena vieții mele,
Din când în când eu am cântat
Vioaie cânturi sau de jale.

Am râs, am plâns și am iubit
Și dealuri, și vâlcele,
Adeseori eu am urcat
Pe munți, s-ajung la stele.

Am râs, am plâns și am chemat
De-a lungul vieții grele
Iubiri care s-au înălțat
Deasupra firii mele.

Am râs, am plâns, dar am știut
Că dincolo de stele
Sunt visele care se-aprind
Mai tare decât ele.

Să fiu vară

În plină vară aș vrea să mor
Simțind mireasma florilor,
Iar fluturii să-mi umble-n păr,
Să zbor aidoma gâzelor.

Lasă-mă, vară, în amintiri,
C-am fost eu cerul azuriu,
Cu soare tare arzător
Și ploaie caldă, uneori.

Șoptește-mi, vară, vântul cald
În toate spicele din lan,
Dă-mi floarea galbenă cunună
Și curcubeul într-o mână.

Dă-mi, vară, noapte minunată,
Și luna să mi-o prind în bată,
Dă-mi, vară, fluier care sună
Doar cântecul de voie bună.

Să mor aș vrea în plină vară,
Să-mi cânte greierii din iarbă
Și toate păsările lumii
La mine-n poală să se adune.

În noaptea caldă, înstelată,
Să fiu eu vară, tu, o fată,
Să mă scufund în raza lunii,
Tu să răsari pe cerul lumii.

Poezia

“Nu-ți fie milă”, el mi-a spus.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

Stătea străinul obosit,
În colțul străzii părăsit.
O vorbă îmi cerșise doar,
I-am dat din suflet tot ce aveam,
Și viața lui mi-a povestit.
Amarul însă-și îneca
În sticla grea din mâna sa,
Dar mă rugă duios, plângând,
O clipă doar să-l mai ascult.
M-am așezat mai binișor
Pe caldarâm, lângă acest domn
Învins de patimi și pălind
La dulci și triste amintiri.

“Te rog, domniță, ai răgaz
Să-ți dau răspuns la al tău surâs
Vreo două versuri ce le-am scris
Demult, dar astăzi le recit
Dintr-al meu gând?”

În locul său, pe trotuar,
În rime calde se înălța
Tânărul om ce a fost odată,
Îndrăgostit de o simplă fată.
Cum eu stăteam în fața lui,
O însufleții fără să știu.

“Nu-ți fie milă”, iar mi-a zis.
“Nu-mi este milă”, i-am răspuns.

“Îți dau, fetiță, ție azi
Poezia de… altădat’”

Am plâns
Și am plecat.

Mergeam plângând…

Neobosită așteptare

Eram pe același peron pe care,
în neobosită așteptare,
petreceam ceasurile târzii
sperând să te recunosc
printre călătorii obosiți ce-mi tot ieșeau în cale.

Întâlnirile cu ei iscau un perpetuu disconfort pentru toți,
fie ei călători
sau eu,
o biată cerșetoare hămesită,
dar mai ales trudită de atâta căutare.

Când socoteam irosit timpul scurs pe dalele bătrânei gări,
șuierul trenului ce purta fericirea sufletului înfofolit în zdrențe îmi făcu inima să tresară.
Știam că, deși gârbovit, ajunseseși.

Și inima-mi luminoasă
făcu zdrențele să pară
Frumoasă haină!
Și însăși primăvara pălise.

Deși ai poposit târziu
Pe un peron rămas pustiu,
Întins-am către tine mâinile tremurânde.

Viața în timpul pandemiei

În aceste zile de tristă pandemie, când măștile au devenit accesorii obligatorii în menținerea relațiilor de absolută necesitate, interacțiunea cu oamenii dragi se realizează prin intermediul telefonului atât de blamat până mai ieri.
Așa că zilnic suni părinții, prietenii și niscaiva cunoștințe, sensul vieții în durata acestor relații fiind substituit de un sincer apel telefonic.
Vine rândul unei bune prietene de a se bucura de „telefonul” meu.
Ne interesăm reciproc de sănătate, acesta fiind laitmotivul momentului. Epuizăm repede trecerea în revistă a stării de sănătate din mediul comun și surpriză, nimic de dezbătut. În viața niciuneia dintre noi nu a intervenit nimic nou în afară de mirosul de clor, care a anihilat parfumul aerului primăvăratic pe care nimeni nu-l mai adulmecă dincolo de mască.
Încercând să evit blazarea din lipsa întâmplărilor ce altădată ne completau viețile, îi relatez prietenei mele ceea ce-mi sărise în ochi traversând strada: « Am văzut un fluture pe zebră! »
Nu știu să fi spus astfel trecerii de pietoni până acum. De obicei îi spuneam simplu « trecere de pietoni ».
Circulația restrictivă din zilele acestea, pulsul nostru scăzut, al posibililor purtători de viruși planetari, au făcut ca un desăvârșit fluture să-și întindă aripile pe trecere (un exemplar deosebit din specia fluturilor de noapte).
În tumultul emoțiilor acestor timpuri, buna mea prietenă mi-a răspuns elegant: “Elefantul din apartament este bine, nu-i așa?”