Înghețat-a inimi ura, care
A stins ușor focul iubirii,
A lui cenușă-i acum pusă
În vechi făraș, spre risipire

Şi rece trece ura, chipuri
De frați vrăjbiți fără vreun sens
De goana după idealuri
Ce ieri uneau aceleași piepturi

Azi separați, de neînțeles
Pe căi străine alunecând
Mărind distanțele absurd
În jalea mamei solitare
Ce-și strigă fiii rătăcind.

Nocturnă

Aproape în asfințit,
Înainte de cântatu-i,
Greierele trage puternic
Dintr-o frunză de tutun,

Soarele ușor se apleacă
În fața lunii argintii,
Stele colorate mii
Se ițesc pe bolta-naltă,

Greierele a sa ureche
Și-o ascute în firul ierbii,
Mânecile-și suflecă
Şi sălbatic cânt ridică,

Mâțele stau la pândă,
Șoarecii să-i înșface,
Prin tufișul din grădină,
Îmbufnat trece ariciul,

Liliacul dă din aripi
În vânăta înserare,
Fetele-și feresc podoaba,
Să n-o încurce… liliacul,

Bufnița lugubru râde
De albastre superstiții.
Fluturii bat din aripi
Pe la geamurile-nchise,

Agitat strigă țânțarul,
Vântul freamătă prin frunze,
Dulăul trezit din vise
Urlă amar amorul tainic.

Singur omul se retrage
În odaia-ntunecată,
Grijile adunate
Le cufundă adânc în noapte.

 

sursă foto: https://goo.gl/images/dqWUg4

Băiețelul cu bobocii

Într-un sat uitat de lume
Șade un puști păzind bobocii.
Poartă o pălărie mare
Peste buclele bălaie,
Își trece mâinile murdare
Pe fățuca cu broboane
Și zâmbește cald spre soare.
Ochii ageri scânteiază,
El stă singur și visează
Cum arată marea lume,
Câte lucruri poate ascunde.
Că din cărțile văzute,
Lumea mare farmec are.
Și în fiecare seară,
În lumina palidă,
Pagină cu pagină,
Salturi face-n alte țări.
Vede orașe mărețe
Sau copii flămânzi și goi,
Vede scene din război,
Mame plânse și eroi.
Monumente învelite
În istorii.
Într-o zi încă în zori,
Din al său sătuc sărac
Pleacă înspre alte zări,
Să găsească în astă lume
Ce citise doar în cărți…
Anii repede s-au scurs,
Lumea-ntreagă a străbătut,
Învățat și om bogat,
Azi revine în al lui sat,
Să-și înalțe văzu-n cerul
Unde soarele răsare
Ca niciunde-n altă zare.
Dulce adie vântu-n locuri
Unde întâi-și deschise ochii.
Ce n-ar da acum să fie
Băiețelul cu bobocii!

Unde-s oamenii din lume?

Lume, huiet, zarvă mare,
Ei cu toții în picioare,
Drepți, puternici, plini de ei.
Ce cuvinte bine alese!
Ce discursuri învățate
Dinainte de-a le zice!
Înguste minți, suflete goale,
Dar strigând în gura mare
Că-s deosebiți, se pare.
Să tot fie…
Nu și pentru mine buni.
Bat toba sus și tare
Că pe toate le cunosc,
Dară mie mi se pare
Că puține lucruri pot.
Au vorbele croite
După chipuri spilcuite,
Iară sufletele,
Nespălate-n nicio zi.
Lume multă, gălăgie….
Forfotind și agitați,
Dând din mâini și preaslăvind
Merite care n-au fost.
Unde-s oamenii din lume?
Mă întreb adeseori,
Poate oamenii plecară,
La odihnă, că nu-i văz
Obosiți de a lor trudă,
Să-i ințeleagă pe… toți!

N-am știut

Eu n-am ştiut că te-am aflat,
Nu-ți desluşeam privirea.
Tu n-ai ştiut că eu nu ştiu
Defel ce e iubirea.
Am râs când ochii mei
Sorbit-au al tău zâmbet,
Ai plâns crezând
Că eu doar râd
De al tău cântec.
Fără să ştiu că te-am găsit
Râdeam de fericire,
Când zâmbetul amar ți-era,
Am plâns a ta iubire
Şi cântecul care s-a stins
Încet, cu note triste,
Căci n-am ştiut să-ți spun
Rămâi, te rog, cu mine!

Îl vezi pe Dumnezeu ca pe-o ființă,
Înțelept bătrân, ce drept șade în jilț.
La judecata mare dreptatea o împarte,
Pedepsindu-i aspru pe cei care au greșit.
Orb ești tu oare, nu-L vezi într-o-ntâmplare,
Nu simți iubirea care ades te înconjoară?
Iei bucuria vieții drept o nimica toată,
Nu-L zărești în clipele în care
E-un prieten bun, ce fericit te ascultă…
Poate este o floare, o pasăre ce cântă,
Și cerul fără pată,
Curcubeul ce vine dinspre soare,
E bucuria toată, care se revarsă
In tihna serii, când ești cu ai tăi acasă,
E pacea zilei și pâinea de pe masă,
Aste minuni sunt Însuși Dumnezeu.

Nu împlinisem nici doi ani când, apropiindu-mă pe nesimțite de câinele bunicilor, l-am luat prin surprindere și m-a atacat. A fost cumplit ce s-a-ntâmplat… De abia ajunsesem la ei și-l căutam pe bunicu’, pe care-l iubeam enorm. Așa că am plecat pe urmele lui în vie, unde îi plăcea să-și petreacă mare parte din timp. Când am crescut, la el am băut vinul desăvârşit. Îi păstrez gustul și acum și, probabil, n-am să-l mai regăsesc. Avea rozéul cel mai bun, rece, proaspăt adus din beci, pe care-l savuram în serile târzii de vară, când la cină ne strângeam cu toți ai casei pe terasă, unde, în liniştea nopții se auzeau puternic cântecele sălbatice ale greierilor.
Am pornit în căutarea bunicului, îndreptându-mă spre cușca cățelului prieten, care, din păcate moțăia și instinctiv a sărit în apărarea teritoriului încălcat. M-a doborât într-o secundă, pentru ca apoi să se retragă rapid, dându-și seama cumva de eroare. Era prea târziu, mă mușcase deja când bunicul și-a făcut apariția, năpustindu-se asupra lui. Îl știu bine. A trăit mulți ani după aceea. Era alb cu pete negre. Lăbuș îi ziceam. Am trăit copilăria toată în curtea bunicilor, el, restul vieții, dar nici eu, nici el nu ne-am mai apropiat unul de altul. Niciodată.
Nu m-am temut de-a lungul timpului de alți câini. Nicio tresărire, nicio frică. Din când în când, răspundeam politicos vreunui curios care mă întreba de cicatrici. Lipsite de importanță pentru curios, când afla că erau consecința unei mușcături de câine.
Deunăzi, am revăzut în fotografiile vechi ale bunicului imaginea lui Lăbuș alături de familie. Amintirea copilăriei mai vie ca niciodată şi cicatricile pe care astăzi nu vreau să le mai șterg îmi sunt dragi. Ciudate emoții, ciudat cum vreau să le păstrez.