Frumoasa Albastră

 

 

CE90D12E-3FE0-410B-B75A-3AAF899999C9La marginea Universului domnea monstruosul Zu-Kan. Își împrăștia mânia în stânga și-n dreapta, nelăsând să-i scape nepedepsită nici măcar o stea care îndrăznea să-l salute prietenos, invidios fiind pe frumusețea acesteia. Nu-i plăceau stelele scânteietoare, își împingea furia la cote maxime, străbătând cu viteză uimitoare milioane de ani-lumină, să strivească micuțele planete care, prin simpla lor frumusețe, îi aduceau un real afront.
Înlăturase din arealul său tot ce se putea numi frumos, din când în când se aventura în vecinătate, să se asigure că n-a mai apărut vreun corp ceresc deosebit, să-i stârnească interesul.
De ceva vreme un gând urât nu-l lăsa în pace. Auzise întâmplător că undeva, la milioane de ani-lumină depărtare, exista o planetă uluitoare, care se deosebea dintre toate prin culoarea sa albastră cum până atunci nu se mai văzuse. Se zvonea că planeta albastră are glasul melodios, ce-i face cântecul desăvârșit, frumusețea ei încântătoare atrage privirile asemeni unui magnet, iar ceea ce o face remarcabilă, natura prietenoasă.
Monstruosul Zu-Kan se încruntă nemulțumit și, făcându-și și un plan bazat pe calcule precise, plecă în acțiune. Până atunci nu purcese atât de departe, dar ura ce-i inundase întreaga făptură nu l-ar mai fi lăsat niciodată liniștit.
Nu putea admite în ruptul capului că undeva, undeva în Universul acesta, Universul lui, putea exista ceva extraordinar, ceva atât de frumos încât nu era stea să nu vrea să-i lumineze cerul. Dar nu, planeta albastră nu putea exista, și, dacă era așa, el, Zu-Kan, nu trebuia să stea cu mâinile-n sân. Trebuia distrusă. Îi scăpărară ochii de mânie și-și proiectă cu ochii minții planul diabolic. Perfect! Era perfect! Planul era ticluit la secundă. Acum totul era o chestiune de timp. Se rostogoli de trei ori peste cap. Lucrurile stăteau cum nu se putea mai bine, nu-și pierduse antrenamentul. Anii petrecuți făcând lungi antrenamente aveau să-i prindă bine.
Gândul răului pe care l-ar putea pricinui îi încălzi întreaga ființă. Mintea i-o luă razna și, de furie, mai lovi vreo două-trei stele ce-i ieșiră intâmplător în cale.
Nu, nu trebuie să facă asta, trebuie să se calmeze, trebuie să-și păstreze întreaga enegie pentru Frumoasa Albastră.
Râse crud, pocni, totuși, niște asteroizi și se cufundă într-un somn negru. Cât dormi nu știu, dar se trezi cu forțe noi. Și, iute cât ai zice “pește”, plecă.
Călători mult, văzu multe, dar nimic nu-l impresionă. Se mai distra dând nervos cu șutul unor pietre ce-i stăteau în drum.
Înghiți distanțe întregi cu voluptate, urmărindu-și visul negru, intuind locul unde se născuse Frumoasa Albastră. Rătăci drumul de vreo două ori, dar noroc cu o cometă ce-i lumină calea. Se ascunse în coada cometei și fură secretele ascunse-n praful înghețat. Le desluși și-și croi drumul în direcția indicată de norul gros.
Credea că merge pe o pistă greșită, când hotărî să se odihnească. Plutea în somnul greu, când, prin vis, auzi glasul suav. Intona un cântec care pe înnegurata planetă o făcu să zâmbească.
Se trezi speriată de zâmbetul care brusc se transformă într-un rictus vinețiu. Răutatea îi cotropi toată fața, valuri de lavă îi curgeau prin nările groase și-i invadară gura, flăcări îi țâșneau prin ochii și urechile fierbinți, dinții-i străluceau asemeni unor săbii bine meșteșugite.
Avu pornirea să atace. Dar nu putea. Încă nu. Încă nu văzuse Planeta Albastră. Ura îi întunecase mintea și flăcările nu-i lăsară privirea să pătrundă adevărata frumusețe. Si cântecul trebuia să înceteze. Nu putea suporta! Glasul Pământului! Acesta era, Glasul Pământului. Cântecul Păcii. Dacă nu acționa la timp, acesta o va dezarma.
Își adună resursele, văzu tot ce se putea vedea, auzi tot ce se putea auzi. Ce-ar fi putut urma? Putea să-i placă?
Nu! Așa ceva nu se putea. Lui Zu-Kan nu putea să-i placă nimic. Nu putea să iubească Pământul, această planetă albastră despre care se minuna întreg Universul, a cărei vibrație pur şi simplu te încânta. Dar nu pe el, nu pe Zu-Kan. Pe el nimic nu-l putea face să vibreze așa. El nu cunoștea iubirea, pe el nu-l putea contamina.
Și lovi cu fermitate. Impactul zgudui cu putere Planeta Albastă. Valuri de lacrimi îi inundară ființa. Cu ochii plini, îl privi mirată pe Zu-Kan și, șuierând, îl întrebă “De ce???”
Șuierul său îl învălui pe Zu-Kan, care-și acoperi urechile, și cu ultimele sforțări își înfipse pumnul greu în obrazul Terrei, iar apoi căzu în hău.
Terra era devastată. Focul se amestecă cu apa și ființa întreagă i se cutremură.
A plâns mult Terra, nevenindu-i să creadă că cineva putea fi atât de crud. A agonizat îndelung…
Când și-a revenit, simțea cum o durere cumplită îi învăluia măruntaiele şi, când deschise ochii, privirea îi poposi pe fața unui prunc, acesta o mângâia cu raza sa. Luna-i zâmbea și-o urmărea cu dragoste.
S-au strâns mult în brațe și nu și-au dat drumul decât ca să se poată privi una pe cealaltă, să se desfete una cu frumusețea celeilalte.
Secretul întunecat Luna-l ținea la spatele său, și mama, care nu-și mai aducea aminte, n-avea să-l ştie niciodată.

 

Foto credit: https://goo.gl/images/1LnLzo

Cimitirul la strada mare… Că așa-i stă bine unui cimitir, să fie frecventabil.
Deși depășisem de mult vârsta maturității, încă nu acceptam gândul morții și, ori de câte ori treceam prin zonă (și treceam des), îmi mutam privirea pe partea cealaltă a trotuarului. Aveam sentimentul acela de respingere a finalității și asta îmi stârneau crucile din spatele gărduțului ce delimita locul unde doar cei drepți se odihnesc (ceilalți probabil ripostează la claxoanele șoferilor grăbiți).
Amplasamentul despre care fac pomenire îmi iese mereu în cale, pentru că și căile mele pe acolo se învârt.
Să fi avut cel mic trei-patru ani când de mânuță ne îndreptam către piața din cartier. Frumoasă vârstă, multe întrebări, șirul lor continuă și-n ziua de azi. Mergem să luăm de-ale gurii, vorbim mult, că asta facem de obicei pe stradă, de alfel strada fiind și sursa deosebitelor discuții, mă întreabă vrute și nevrute, de multe ori fără a reuși să asculte în totalitate răspunsurile. Și uite așa ne pomenim iarăși în fața cimitirului. Pentru că-mi plăcea puțin spre deloc locul, nu i-am strecurat niciodată până atunci vreo vorbă despre acesta, ca și cum n-ar fi existat. Mai mult, procedam și în cazul lui ca și într-al meu, îi atrăgeam atenția în sensul opus. Dar atunci lucrurile n-au mai stat deloc așa. În plină hărmălaie a străzii, se oprește, își împreunează mâinile a rugăciune și mă îndeamnă și pe mine s-o fac. Mă conformez, dar nu-i suficient, pentru că-mi impune să-mi fac treaba până la capăt. Spun rugăciunea, copilul este mulțumit, iar eu nelamurită. Așa că îl întreb de ce a vrut să facem asta. Răspunsul încă mă mai amuză. A sunat incredibil de frumos. Asta trebuia să facem, pentru că ne aflam la Mormotești. Pentru că i-a dat o asemenea denumire, de atunci locul nu-mi mai pare deloc inoportun. Mai mult, îmi las privirile să alunece dincolo de gard, gândindu-mă că Mormoteștiul este o parte a Viețuieștiului.

O lună deosebită

Bunătatea noastră se revarsă toată în decembrie. Atunci ne urăm unii altora „Decembrie magic”, tot atunci ne amintim că e frumos să facem cadouri, camuflându-ne în Moși Crăciuni generoși. Păi cum ar fi să oferim, așa tam-nesam, cuiva un cadou în luna mai fără a fi măcar ziua lui? Sau cum ar suna “August magic”?
Nu, așa ceva nu se poate!
Dar în decembrie, când noi toți suntem buni şi-i totul frumos, începem să ne amintim că sunt copii care nu au ce mânca, de parcă aceștia așteaptă sfârșitul anului ca să mănânce, că e deosebit să îndeplinim dorințe, că și acestea au termen, după decembrie devin expirate. Dacă ai ratat luna aceasta, asta e, într-un decembrie viitor se mai primesc.
Cuprinși de febra generală, colindăm prin magazine, eu și fii-miu, simțindu-mă Moș Crăciun dedublat, cu fabrica de jucării în plin faliment, dar noroc cu concurența, care-și etalează marfa mai prin toate magazinele.
Și dă-i și caută, vremea ține cu noi, altceva mai bun la timpul ăsta nu avem de făcut. Tăiem de pe listă, umplem sacoșe, suntem oameni buni și fericiți, dar, mai ales, moși, Moși Crăciuni. Uimitoare sentimente, fabuloasă experiența, bună de dus la capăt, și repede, până nu trece decembrie, ca să nu uluiești pe cineva cu vreun cadou prin aprilie, să creadă că Moșu-i glumeț.
Cu lista mai subțire și cu „sacul” satisfăcător, mergem agale spre casă, când Moşulețul nu se poate dezlipi de vitrina librăriei din cartier. Insist să mergem mai departe, dar, intrându-și bine în rol, de-abia mă aude.
Eu zic, el n-aude, vreau să mergem, vrea să intre. Și intrăm. Ne mai amuzăm cu o jucărie haioasă, mai probăm o pelerină de la vreun personaj marcant al desenului animat, mai răsfoim niște cărți plictisitoare și le abandonăm în siguranța raftului, pentru că nu arată bine în cutia de cadou, iar printre alte voci ce umplu librăria, deslușim vocea subțirică a unei doamne, care, pe un ton desuet, întreabă la casă:
“- Felicitări țineți?”
N-auzim răspunsul, dar îmi răsună vocea micuțului meu Moş:
“- De ce ar căuta felicitări… ? Pot să merg eu s-o felicit?”

Când vezi omul

F881E7D8-3E71-4FFD-B24D-598932D42C4DCând vezi omul care strigă
Disperat după ajutor,
Tu nu sta prea mult pe gânduri,
Întinde-i mâna ta ușor.

Când a lui povară o poartă greu
Și-i ostenit,
Nu-l lăsa singur s-o ducă,
Saltă-i-o măcar un pic.

Iar când lacrima-i sărată ține loc
De hrana toată,
Făr’ a sta prea mult pe gânduri,
Scoate ce-ai mai bun pe masă.

Când vezi omul care cheamă
A ta mână înspre sine,
Tu te pune în genunchi,
Fă-l mai mare decât tine.

Nu-l lăsa pe cel ce astăzi
Duce greu al său destin,
Mâine poate tu ești omul
Care cere ajutor de la străini.

 

Foto credit: Bătrânul și marea, Ernest Hemingway, editura Aramis, 2016

Caruselul unei seri

Un bețiv cade pe burtă
În băltoaca de pe stradă,
Vede o râmă, o salută:
“Bună seara, dragăă doamnă!”

În patru labe se ridică,
Căutând pe a sa mamă,
Ca de mână să îl țină,
Că s-a speriat de râmă.

Îi revin în minte aievea
Primele silabisiri.
Asta-i tot ce ține minte
Din noiane de cuvinte.

Se pornește-ncet spre casă,
Cătinel pe lângă garduri,
Când, din colțul străzii, iată
Un dulău-l apostrofează.

Lumea toată se învârte-n jurul său…
Ce carusel!
Când ajunse așa de iute
Chiar în parcul de distracții,
Că n-avea de gând defel?

După atâta hărmălaie,
Vrea acasă să se-ndrepte.
Nu-l ajută mersu-n cerc,
Nici dulăul nu-i dă pace,
Parcă-i mai înalt ca el.

Îmi ceri să te deslușesc,
Dar pot eu oare să găsesc
Vorbe frumoase să-nvelesc
Al tău suflet?
Nu te cunosc…
Te intuiesc
Și aș putea să te descriu,
Mi-e teamă, însă, că greșesc.
Aș spune, poate, prea puțin.
Vrei să-ți şoptesc la fel, duios…
Privirii tale n-am să-ntorc
Blândeți care la mine nu-s,
În ai tăi ochi doar le găsesc.
Și n-am nici mâini la fel de moi,
Să-ți șterg lacrimi ce-n șiroi
Curg pe obrajii ce pălesc,
Când înțelegi că printre noi
Cad multe ploi,
Cad multe ploi…

De la lume adunate…

Și-a intrat iarna în drepturi.
Zgribulită în paltonul care nu face față vântului năprasnic, îmi fac ordine prin gânduri și realizez că, înainte de a mă arunca în toate păturile pe care le găsesc prin casă, ar trebui să pregătesc cina copilului din dotare. Amân gândul ceaiului fierbinte cu multă lamâie şi-mi introduc mâna ca de lemn în geanta ce pare că nu se mai termină, să găsesc indispensabilul telefon, pentru a rezolva din mers cea mai importantă masă a zilei. Reușesc să apelez copilul, care răspunde într-un târziu, și-i pun cea mai dificilă întrebare posibilă: Ce-ar vrea să mănânce astă-seară. După un schimb de vorbe interminabil (“ce faci, unde ești, când vii”) reușesc să aflu cam ce-ar dori „Măria Sa” să ingurgiteze. Spre surpriza mea, a redus meniul la “pește”.
Și zice: “Ton. Nu, nu ton, somon, de ăla roșu… ăă… ba nu, creveți. Creveți să fie. Deci, mami, creveți.”
Fără a-mi mai simți mâna, las telefonul să alunece în geantă sau oriunde, mă poziționez pe stradă și calculez în minute drumul până la cea mai apropiată pescărie.
Odată ajunsă, împing ușa cu puterile aproape epuizate de crivăț, și ferm, fără a pierde timpul zgâindu-mă la vitrinele cu miros pătrunzător, comand deosebiții creveți, la vederea cărora mi-au tresăltat deodată inima şi papilele de bucurie.
Aşteptam nerăbdătoare să fiu servită, când, spre stupoarea mea, aud de la vânzătoarea masivă, de ziceai că-i însuşi Poseidon supărat pe muritori, următoarele cuvinte:
„- Ați văzut prețul???”
„- Da.” reușesc cu greu să răspund.
” – Deci sigur vreți?”
Îi zic amabil:
„- Sigur, sigur, dacă nu vă supărați.
– Păi, eu nu-i pun înapoi, dacă nu-i cumpărați. Că, știți, au mai vrut și alții și s-au răzgândit.”
Achit contravaloarea, îi mulțumesc când îmi înmânează pachetul pe care nu mi-l pune în pungă, pentru că nu are şi oricum nu e mare şi-l pot duce în mână, cu condiția ca aceasta să nu-mi cadă până acasă.
Ies în seara rece, cu inima înghețată. Încă nu deslușesc de unde vine înghețul.