Doleanță

Și-i spune viața morții triste
Fii blândă, moarte, cât eu sunt
Inima ce-mi umple pieptul
De bucurii pe acest pământ
Tu stai, așteaptă-ți rândul, moarte
Cât eu cutreier-n lung şi-n lat,
Iar când va fi să sune ceasul,
Tu stai să te odihnești măcar
Nu te grăbi să prinzi minutul,
Mai lasă-mi timp să am habar,
Că am trecut ușor prin anii
Când bucuria n-o vedeam
Și vreau să-ți zic, tu, moarte știrbă
Că-n ochii-ți negri am să privesc
Când la aceeași masă veche
Vom spune aceeași grea poveste,
Doar că venind din dublu sens!

M-am întors pentru o clipă
Multă vreme înapoi,
Ridicând cu pașii goi
Praful gros din uliță
Într-o zi cu soare-n față,
Alergând din drum spre casă,
Să beau apă din fântână,
Văd cocoșul în grădină
Dar și el mă sesizează,
Dă din aripi, se-ncordează
Și ai lui pinteni apăsat
Mi-i înfige-n omoplat,
Ciocul lui de-naripat
Mă lovește chiar în cap
Scap cu greu de furios,
Mă ridic uşor de jos,
O găsesc pe bunicuța
Și îi spun că-mi place supa,
Și la cină eu prefer
Zeamă dulce de cocoş.
Duios râde atunci bunica
Și îmi zice “N-are rost
Azi e vineri, draga mamei,
Și mâncăm supă de post.”

Autumnal

În parfumul copt al toamnei
Nările mi le desfăt,
Îmi șterg ceața din privire,
Să văd frunzele cum mor.

Dulce este zborul frunzei
Ce se așterne-n viu covor,
Dragi mi-s păsări călătoare,
Care poartă al meu dor,

Dor ce cheamă în visare
Gânduri calde-n aripi rare,
Duse sus în cerul toamnei,
Astăzi vesel, mâine plâns

În contraste autumnale
Simt cum sufletu-mi tresaltă
De acorduri înălțate
Deseori de rândunici,

Strâng fioru-n pardesiul
Încheiat până la gât.
Țin în mână o gutuie,
E a mea, n-o dau oricui!

 

Sursă foto: https://news.rambler.ru/other/39307246-narodnyy-kalendar-7-marta-lastochkin-den/

Înghețat-a inimi ura, care
A stins ușor focul iubirii,
A lui cenușă-i acum pusă
În vechi făraș, spre risipire

Şi rece trece ura, chipuri
De frați vrăjbiți fără vreun sens
De goana după idealuri
Ce ieri uneau aceleași piepturi

Azi separați, de neînțeles
Pe căi străine alunecând
Mărind distanțele absurd
În jalea mamei solitare
Ce-și strigă fiii rătăcind.

Nocturnă

Aproape în asfințit,
Înainte de cântatu-i,
Greierele trage puternic
Dintr-o frunză de tutun,

Soarele ușor se apleacă
În fața lunii argintii,
Stele colorate mii
Se ițesc pe bolta-naltă,

Greierele a sa ureche
Și-o ascute în firul ierbii,
Mânecile-și suflecă
Şi sălbatic cânt ridică,

Mâțele stau la pândă,
Șoarecii să-i înșface,
Prin tufișul din grădină,
Îmbufnat trece ariciul,

Liliacul dă din aripi
În vânăta înserare,
Fetele-și feresc podoaba,
Să n-o încurce… liliacul,

Bufnița lugubru râde
De albastre superstiții.
Fluturii bat din aripi
Pe la geamurile-nchise,

Agitat strigă țânțarul,
Vântul freamătă prin frunze,
Dulăul trezit din vise
Urlă amar amorul tainic.

Singur omul se retrage
În odaia-ntunecată,
Grijile adunate
Le cufundă adânc în noapte.

 

sursă foto: https://goo.gl/images/dqWUg4

Băiețelul cu bobocii

Într-un sat uitat de lume
Șade un puști păzind bobocii.
Poartă o pălărie mare
Peste buclele bălaie,
Își trece mâinile murdare
Pe fățuca cu broboane
Și zâmbește cald spre soare.
Ochii ageri scânteiază,
El stă singur și visează
Cum arată marea lume,
Câte lucruri poate ascunde.
Că din cărțile văzute,
Lumea mare farmec are.
Și în fiecare seară,
În lumina palidă,
Pagină cu pagină,
Salturi face-n alte țări.
Vede orașe mărețe
Sau copii flămânzi și goi,
Vede scene din război,
Mame plânse și eroi.
Monumente învelite
În istorii.
Într-o zi încă în zori,
Din al său sătuc sărac
Pleacă înspre alte zări,
Să găsească în astă lume
Ce citise doar în cărți…
Anii repede s-au scurs,
Lumea-ntreagă a străbătut,
Învățat și om bogat,
Azi revine în al lui sat,
Să-și înalțe văzu-n cerul
Unde soarele răsare
Ca niciunde-n altă zare.
Dulce adie vântu-n locuri
Unde întâi-și deschise ochii.
Ce n-ar da acum să fie
Băiețelul cu bobocii!

Unde-s oamenii din lume?

Lume, huiet, zarvă mare,
Ei – cu toții în picioare,
Drepți, puternici, plini de ei.
Ce cuvinte bine alese!
Ce discursuri învățate
Dinainte de-a le zice!
Înguste minți, suflete goale,
Dar strigând în gura mare
Că-s deosebiți, se pare.
Să tot fie…
Nu și pentru mine buni.
Bat toba sus și tare
Că pe toate le cunosc,
Dară mie mi se pare
Că puține lucruri pot.
Au vorbele croite
După chipuri spilcuite,
Iară sufletele,
Nespălate-n nicio zi.
Lume multă, gălăgie….
Forfotind și agitați,
Dând din mâini și preaslăvind
Merite care n-au fost.
Unde-s oamenii din lume?
Mă întreb adeseori,
Poate oamenii plecară,
La odihnă, că nu-i văz
Obosiți de a lor trudă,
Să-i ințeleagă pe… toți!